Bogdan a închiriat o mașină, când soția lui a fost externată din spital, au cărat-o cu vecinul în casă. «Totul va fi bine, – o consola pe soție, – tu doar trăiește. Chiar dacă stai și vorbești cu mine. Doar trăiește. Și eu mă voi descurca cu toate. Doar nu mă părăsi, porumbița mea…!»

Elena la treizeci și cinci de ani era sigură că fericirea feminină o va ocoli cu grație, însă soarta, cu ironia ei blândă, a avut alte idei pentru ea… S-au apropiat când amândoi treceau bine de patruzeci. Ion era deja de trei ani văduv pe atunci. Elena nu pusese niciodată inel, dar născuse un băiat. Cum zic bătrânii la noi, l-a făcut pentru ea singură. Pe vremuri avusese o legătură cu un tânăr chipeș și cu păr negru, Vasile, care i-a jurat că se va însura, fermecând-o pe tânăra fată. Ea s-a lăsat ademenită de vorbe care s-au dovedit a fi doar fum. Cum s-a lămurit mai târziu, cel din oraș avea deja o nevastă acasă.

Până la Elena a ajuns chiar și soția legitimă a lui Vasile, rugând-o să nu spargă o familie străină. Tânăra fără experiență a cedat. Totuși, copilul a hotărât să-l țină.

Așa s-a întâmplat. Elena l-a născut pe Andrei. Băiatul a devenit singura ei mângâiere și bucurie. Andrei a crescut cuminte, a învățat bine la școală. După liceu a intrat la universitatea de economie. Ion a venit de câteva ori pe la ea. I-a propus să trăiască împreună. Femeia ezita, deși îi plăcea de el. Elena cumva se simțea stânjenită de propriul fiu și de gândul că ar putea fi în sfârșit fericită. Într-o seară Andrei a hotărât să stea de vorbă cu mama. I-a spus că nu se împotrivește: Eu, mamă, oricum nu mai stau mult acasă. Unchiul Ion e un om serios. Doar să nu te supere. Pentru mine e important să fii tu bine. Fiul lui Ion era și el de acord.

Așa au început să trăiască. S-au căsătorit la primărie și au făcut o petrecere mică. Elena lucra la biblioteca din sat, iar Ion era agronom. Făceau totul mână în mână. Aveau gospodărie, țineau animale, lucrau grădina. Se iubeau și se respectau, păcat că Dumnezeu nu le-a dat copii ai lor.

Ambii fii s-au însurat și au adus nepoți. La fiecare sărbătoare pregăteau pachete: ouă de casă, lapte, smântână, carne de porc și pui. În casa lor se adunau mulți oaspeți. Atunci Ion și Elena stăteau la masă, mulțumiți. Și se bucurau că au pe cine să petreacă.

Doar seara, când cuplul în vârstă se culca, fiecare gândea în sinea lui: să plece primul din lumea asta… Ca să nu rămână să simtă singurătatea pe pielea lui.

Anii și-au spus cuvântul. Și într-o zi necazul s-a furișat… Dimineața, Elenei i s-a făcut rău exact când începuse să fiarbă borșul în bucătărie. Femeia matură a căzut. Ion, cu ajutorul vecinilor, a chemat ambulanța. Doctorii au spus că a fost un accident vascular cerebral. Toate funcțiile erau acolo, în afară de una. Elena nu a mai putut merge. Andrei cu soția au venit să o vadă pe mamă. Au lăsat niște lei pentru medicamente și au plecat.

Ion a închiriat o mașină, iar când soția a ieșit din spital, împreună cu vecinul au adus-o acasă.

Va fi bine, o consola, tu doar să trăiești. Chiar dacă stai și vorbești cu mine. Doar să trăiești. Eu mă descurc cu restul. Nu mă părăsi, porumbița mea…!

Ion a avut grijă de ea cu dragoste. După o lună Elena a trecut pe scaun. Îl ajuta la bucătărie. Continuau să facă totul împreună. Curățau cartofi și morcovi, alegeau fasolea. Ba chiar coceau pâine. Seara discutau cum vor merge mai departe. Iarna era aproape. Iar Ion nu mai avea putere să taie lemne.

Poate că ne-ar lua copiii la iarnă la ei, iar primăvara și vara ne-am descurca singuri…

În weekend a venit Andrei cu soția. Nora Maria, după ce a aruncat o privire prin cameră, a tras concluzia:

Trebuie să vă despărțim, porumbeilor. O luăm pe mama săptămâna viitoare. Lasă să pregătesc camera. Și venim.

Iar eu? a șoptit stânjenit Ion. Noi nu ne-am despărțit niciodată. Copii, cum așa?

Păi asta era înainte, când aveați vigoare pentru gospodărie și vă descurcați singuri, dar acum e altceva. Lasă să te ia și fiul tău la el. Nimeni nu vă ia împreună.

Andrei cu soția au plecat acasă. Ion și Elena au oftat amar și s-au gândit ce să facă. Fiecare, adormind, visa să nu se mai trezească, ca să nu vadă toată povestea asta.

În weekendul următor au venit ambii fii. S-au apucat să strângă lucrurile. Ion stătea lângă patul Elenei. O privea, își amintea anii tineri. Și plângea… S-a apropiat de soția bolnavă și i-a șoptit:

Iartă-mă, Elena, că ne-a ieșit așa… Undeva am greșit în educația copiilor. Ne despart ca pe niște pisoi de prisos. Iartă. Te iubesc….

Elena a vrut să-i mângâie obrazul, dar nu mai avea putere… Ion a ieșit, ștergându-și lacrimile cu mâneca. Iar când s-a urcat în mașină, nu le-a mai șters deloc…

Apoi fiul, cu soția și vecinul, s-au ocupat de Elena, au înfășurat-o într-o pătură și au început să o scoată din casă… cu picioarele înainte. Femeia bolnavă a găsit asta foarte simbolic… Elena nu s-a împotrivit, ea a plecat odată cu plecarea lui Ion. Iar femeia bolnavă doar și-a dorit să nu mai apuce seara.

A trecut o săptămână. Într-o frumoasă zi de toamnă, chiar de Acoperământul Maicii Domnului, visul lor s-a împlinit. Elena și Ion s-au întâlnit în lumea de dincolo.Elena la treizeci și cinci de ani era sigură că fericirea feminină o va ocoli cu grație, însă soarta, cu ironia ei blândă, a avut alte idei pentru ea… S-au apropiat când amândoi treceau bine de patruzeci. Ion era deja de trei ani văduv pe atunci. Elena nu pusese niciodată inel, dar născuse un băiat. Cum zic bătrânii la noi, l-a făcut pentru ea singură. Pe vremuri avusese o legătură cu un tânăr chipeș și cu păr negru, Vasile, care i-a jurat că se va însura, fermecând-o pe tânăra fată. Ea s-a lăsat ademenită de vorbe care s-au dovedit a fi doar fum. Cum s-a lămurit mai târziu, cel din oraș avea deja o nevastă acasă.

Până la Elena a ajuns chiar și soția legitimă a lui Vasile, rugând-o să nu spargă o familie străină. Tânăra fără experiență a cedat. Totuși, copilul a hotărât să-l țină.

Așa s-a întâmplat. Elena l-a născut pe Andrei. Băiatul a devenit singura ei mângâiere și bucurie. Andrei a crescut cuminte, a învățat bine la școală. După liceu a intrat la universitatea de economie. Ion a venit de câteva ori pe la ea. I-a propus să trăiască împreună. Femeia ezita, deși îi plăcea de el. Elena cumva se simțea stânjenită de propriul fiu și de gândul că ar putea fi în sfârșit fericită. Într-o seară Andrei a hotărât să stea de vorbă cu mama. I-a spus că nu se împotrivește: Eu, mamă, oricum nu mai stau mult acasă. Unchiul Ion e un om serios. Doar să nu te supere. Pentru mine e important să fii tu bine. Fiul lui Ion era și el de acord.

Așa au început să trăiască. S-au căsătorit la primărie și au făcut o petrecere mică. Elena lucra la biblioteca din sat, iar Ion era agronom. Făceau totul mână în mână. Aveau gospodărie, țineau animale, lucrau grădina. Se iubeau și se respectau, păcat că Dumnezeu nu le-a dat copii ai lor.

Ambii fii s-au însurat și au adus nepoți. La fiecare sărbătoare pregăteau pachete: ouă de casă, lapte, smântână, carne de porc și pui. În casa lor se adunau mulți oaspeți. Atunci Ion și Elena stăteau la masă, mulțumiți. Și se bucurau că au pe cine să petreacă.

Doar seara, când cuplul în vârstă se culca, fiecare gândea în sinea lui: să plece primul din lumea asta… Ca să nu rămână să simtă singurătatea pe pielea lui.

Anii și-au spus cuvântul. Și într-o zi necazul s-a furișat… Dimineața, Elenei i s-a făcut rău exact când începuse să fiarbă borșul în bucătărie. Femeia matură a căzut. Ion, cu ajutorul vecinilor, a chemat ambulanța. Doctorii au spus că a fost un accident vascular cerebral. Toate funcțiile erau acolo, în afară de una. Elena nu a mai putut merge. Andrei cu soția au venit să o vadă pe mamă. Au lăsat niște lei pentru medicamente și au plecat.

Ion a închiriat o mașină, iar când soția a ieșit din spital, împreună cu vecinul au adus-o acasă.

Va fi bine, o consola, tu doar să trăiești. Chiar dacă stai și vorbești cu mine. Doar să trăiești. Eu mă descurc cu restul. Nu mă părăsi, porumbița mea…!

Ion a avut grijă de ea cu dragoste. După o lună Elena a trecut pe scaun. Îl ajuta la bucătărie. Continuau să facă totul împreună. Curățau cartofi și morcovi, alegeau fasolea. Ba chiar coceau pâine. Seara discutau cum vor merge mai departe. Iarna era aproape. Iar Ion nu mai avea putere să taie lemne.

Poate că ne-ar lua copiii la iarnă la ei, iar primăvara și vara ne-am descurca singuri…

În weekend a venit Andrei cu soția. Nora Maria, după ce a aruncat o privire prin cameră, a tras concluzia:

Trebuie să vă despărțim, porumbeilor. O luăm pe mama săptămâna viitoare. Lasă să pregătesc camera. Și venim.

Iar eu? a șoptit stânjenit Ion. Noi nu ne-am despărțit niciodată. Copii, cum așa?

Păi asta era înainte, când aveați vigoare pentru gospodărie și vă descurcați singuri, dar acum e altceva. Lasă să te ia și fiul tău la el. Nimeni nu vă ia împreună.

Andrei cu soția au plecat acasă. Ion și Elena au oftat amar și s-au gândit ce să facă. Fiecare, adormind, visa să nu se mai trezească, ca să nu vadă toată povestea asta.

În weekendul următor au venit ambii fii. S-au apucat să strângă lucrurile. Ion stătea lângă patul Elenei. O privea, își amintea anii tineri. Și plângea… S-a apropiat de soția bolnavă și i-a șoptit:

Iartă-mă, Elena, că ne-a ieșit așa… Undeva am greșit în educația copiilor. Ne despart ca pe niște pisoi de prisos. Iartă. Te iubesc….

Elena a vrut să-i mângâie obrazul, dar nu mai avea putere… Ion a ieșit, ștergându-și lacrimile cu mâneca. Iar când s-a urcat în mașină, nu le-a mai șters deloc…

Apoi fiul, cu soția și vecinul, s-au ocupat de Elena, au înfășurat-o într-o pătură și au început să o scoată din casă… cu picioarele înainte. Femeia bolnavă a găsit asta foarte simbolic… Elena nu s-a împotrivit, ea a plecat odată cu plecarea lui Ion. Iar femeia bolnavă doar și-a dorit să nu mai apuce seara.

A trecut o săptămână. Într-o frumoasă zi de toamnă, chiar de Acoperământul Maicii Domnului, visul lor s-a împlinit. Elena și Ion s-au întâlnit în lumea de dincolo.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

two × 2 =

Bogdan a închiriat o mașină, când soția lui a fost externată din spital, au cărat-o cu vecinul în casă. «Totul va fi bine, – o consola pe soție, – tu doar trăiește. Chiar dacă stai și vorbești cu mine. Doar trăiește. Și eu mă voi descurca cu toate. Doar nu mă părăsi, porumbița mea…!»
„Kiskutya? Én meg Fenyőkének neveztem el. Egész reggel a környéken szaladgált ma, látszott rögtön, hogy elveszett. Aztán ott kuporodott meg a lábamnál. Hát beraktam az autóba, nehogy megfagyjon, szegény – mosolygott a férfi… – Toma, hogy lehetsz ennyire szerencsétlen? Hányszor mondtam már, hogy nem illik hozzád az a Viktor! – dorgálta Tamara anyja. A nő lesütött fejjel állt. Pedig nemrég múlt harminchét éves, mégis úgy érezte magát, mintha iskolás lenne, aki kettest vitt haza. Ráadásul Tamara szíve majd megszakadt: magáért, a kudarcba fulladt házasságáért és a kislányáért is fájt. Hiszen épp az ünnepek előtt maradtak fő kenyérkereső nélkül. – Elmegyek tőled – jelentette ki könnyedén Viktor aznap este. Tamara először fel sem fogta, miről beszél. – Elmész? Hová? – kérdezte Toma gépiesen, miközben elé tette a gőzölgő borscsot. – Komolyan, Tomka, te nem ebből a világból vagy. Komoly dolgokat nem fogsz fel! Hogy éltem veled ennyi évig? – emelte az égnek a szemét Viktor. Tamara nem is kérdezett, Viktor folytatta: – Nem bírom tovább! Ráadásul az a folyton vonyító kutyád… A gyerek is mindig beteg. Semmi romantika, Toma! Nézz magadra, hogy nézel ki? – fejezte be dühös tirádáját Viktor. Tamara félszegen próbált belekukkantani tükörképébe a szekrény üvegében, de nem sokat látott a könnyeitől. Ott állt középen a konyhában, egyedül. Viktor nem bírta a könnyeket. Szomorúan pillantott a borscsra, leült az asztaltól, majd nekiállt összepakolni… A kis Kifli – így hívta Tamara a talált kiskutyát –, megérezte a bajt, a gazdi lábához simult, nyüszített, próbálta megvigasztalni. – Na végre, legalább nyugodtan pihenhetek majd a folyvást síró eb nélkül – jelentette ki Viktor, ahogy bőrönddel a vállán kilépett az ajtón. – De Vitya, mi lesz Evával? – suttogta Tamara, miközben kislányuk, Eva békésen szunyókált a szobában. – Oldd meg! Anyja vagy, nem? – vetette oda a férfi, majd a Kifli vonyítása mellett becsukta maga után az ajtót… Tamara egész éjjel a konyhában ült, magához ölelte Kiflit, aki meleg nyelvével próbálta vigasztalni. Érezte ő is, hogy baj történt. Napokig Tamara fel sem merte hívni anyját – az rendszeresen érdeklődött, mi újság, de Toma röviden letudta, majd gyorsan kinyomta a telefont. – És a munka? Találtál valamit? Már csak az kell, hogy ez a hősszerelmes Viktor ott hagyjon, és semmid se legyen megélni – morogta anyja, amikor nála járt. Ekkor Tamara sírva kitört: elmesélte, hogy nem hívják interjúkra, Viktor már napok óta elment. Az idősebb asszony rosszul fogadta a híreket – nem is számított ekkora fordulatra. – Hát, ezt lehetett sejteni. Öt év együtt, közös gyerek, de a vőlegényed sose kérte meg kezed… – háborgott Tamara anyja is. Magában persze sajnálta a szerencsétlen lányát és kisunokáját. – Mi lesz most? – kérdezte aztán. Toma vállat vont: – Valamit kitalálok. Beállok dadának Evához az oviba – mondta reménytelenül. – Dadabérből nem éltek meg sokáig… és még etetni is kell a kutyát – jegyezte meg az anyja, aki amúgy sem kedvelte az állatokat, Kiflit meg egyáltalán nem tűrte. Tovább mondta volna, de elhallgatott, amikor Tamara könnyeivel küszködött. – Na jól van, ne bőgj! Segítek majd. Ha kell, eljátszom a bébiszittert is – próbálta vigasztalni… Így telt el egy hét. Tamara beállt dadának az óvodába, ahová Eva is járt. A kislány örült. – Anya, vihetnénk Kiflit is oviba segíteni? Nagyi mindig panaszkodik, hogy ő sétáltatja. Kifli meg segítene mosogatni, és délidőben megvédene minket – mondta nevetve Eva. Tamara nevetett, átölelte lányát, de amikor Eva újra rákérdezett: – Anyu, szerinted apa visszajön a karácsonyra? Nem tudta megmondani Evinak az igazat. Kiötlötte, hogy sürgős kiküldetésen van. Próbált találkozót egyeztetni Viktorral, de az mindig elfoglalt volt: – Ne zavard a magánéletem építésében, Toma. Mondd Evának, hogy titkosügynökként mentem el szupertitkos akcióra, ne várjon – mondta legutóbb, aztán megkérdezte, nem látta-e azt a bizonyos nyakkendőjét. – Mibe is mennék át a szilvesztert… – sóhajtozott, majd letette. Tamara sokáig ült némán. Nem tudta, hogyan néz majd ki az idei karácsony. És Evának mit fog mondani? Aztán váratlanul történt minden. Nagymama vitte orvoshoz a megfázott Evát. Egyszer csak a sarkon összeütköztek Viktorral. – Apa, tényleg visszajöttél? – ugrott oda Eva. Viktor meglepődött, majd sietve elsuttogta, hogy mostantól nem laknak együtt az anyjával. Aztán tovább sietett. – Talán benézek még, ha lesz időm – mondta elmenőben. Eva merev arccal motyogta: – Inkább ne jöjj már többet. Este ismét belázasodott. Két nap múlva orvos jött a házhoz. Eva nem beszélt senkivel, gyógyulni sem akart. – Valószínűleg stressz okozza – mondta az orvos, miután meghallgatta a történetet. Tamara magát hibáztatta: – Rögtön el kellett volna mondanom az igazat… – siránkozott az anyjának. Két nap múltán újabb csapás jött. Nagymama sietve, póráz nélkül vitte Kiflit sétálni. Amikor odakiabált rá, Kifli sarkon fordult és elszaladt. – Na csak, majd megfázol odakint, aztán visszajössz! – fújta ki magát dühösen, majd ment haza gyógyszert adni Evának. Eva viszont, amint megtudta, hogy Kifli eltűnt, nem volt hajlandó sem enni, sem inni. – Majd ha Kifli megkerül, eszem – jelentette ki. – Ez a te nevelésed, Toma! Elkényeztetted, már nem is fogad szót! – kezdte anya. – Anyu, inkább figyeltél volna Kiflire, minthogy itt osztod az észt! – haragudott meg most először Tamara. – Én csak jót akartam… – sértődött meg az anyja, s elment. Ismét egyedül maradt Tamara. Esténként sokáig bolyongott, hátha megtalálja Kiflit. Eva végül elaludt, Tamara pedig még reménykedett, hogy hazatalál a kutya, de hiába. Ő maga is átfázva tért haza, zaklatottan aludt el… Reggel Eva lelkesen ébredt: – Anya, azt álmodtam, hogy feldíszítettük a karácsonyfát, és megkerült Kifli! Tamara szomorúan mosolygott – a komódon csak egy pici műfenyő árválkodott. Hamarosan itt a karácsony, ennyire tellett idén. Eva azonban csak zokogott: igazi, nagy fa kell! Akkor Kifli is hazajön, pont mint az álmomban! Tamara sóhajtott. Élő fát venni luxus volt. Felhívta anyját, aki elutasította a további látogatást: – Már egy kutya is többet jelent neked, mint az anyád! – mondta megsértődve. Toma rájött, anyjára nem számíthat. Hétvége közeledett. Eva levert volt, nem akart felkelni, estére sírógörcsöt kapott: – Fenyőfa sehol, Kifli se jön, apa se jön vissza… Tamara simogatta, közben ő is visszatartotta könnyeit. Gyorsan felkérte a kedves szomszéd nénit, hogy nézzen rá Evára, ő pedig lement az utcára… A fagy csípte az arcát, hópelyhek táncoltak körülötte. Az emberek boldogan siettek hazafelé. Tamara kétségbeesetten kereste Kiflit. – Hová mehettél, kicsim? – suttogta újra meg újra. Egyszer csak egy kis karácsonyfa-vásárhoz ért. Egy határozott férfi állt ott, utolsó fenyőfákkal. – Fenyőfát? Már csak kettő van, kedvezménnyel adom! – kínálta a férfi. Tamara elképzelte, ahogy az otthon várja a családja… Közben odasietett egy fiatal pár, megvették az utolsó előttit. – Na, lesz fenyő? Ez az utolsó, segítek haza is vinni! – mondta a férfi. Tamara kétségbeesetten nézett rá, nem volt pénze még annyira sem. Ekkor meglátta, mennyi lehullott fenyőág hever a kisteherautón. – Ugye, elvihetem a lehullott ágakat? Nem kellenek? – kérdezte halkan. – Vigye csak, segítek odavinni is – válaszolta a férfi, és kihúzta az ágakat a kocsiból. Tamara hálásan köszönte, közben magyarázkodni kezdett: – Tudja, beteg a kislányom… nagyon vágyik egy karácsonyfára, és még a kutyusunk is eltűnt. Egyszerűen minden összejött… A férfi csendben hallgatta. Nemrég hagyta el a felesége, őt sem várta most senki otthon. Ekkor egy másik férfi közelített: – Mennyi a fenyő? – kérdezte. – Már eladtam, menjen át a másik árushoz! – mondta az eladó. Tamarara csodálkozva nézett: magához fordult a férfi. – Gyertek, segítek hazavinni a fát! – mosolyodott el. Tamara zavarba jött: – De mondtam, nincs pénzem… – Tudom – bólintott a férfi. És akkor történt a csoda, amilyen csak a karácsonyok előtt esik meg! A férfi kinyitotta a kisteherautót – az ülésen ott aludt Kifli! Meleg pulóverbe csavarva, fel sem ébredt. – Hogy került önhöz Kifli? – suttogta Tamara, visszatartva könnyeit. – Kifli? Én meg Fenyőkének neveztem el. Egész reggel itt szaladgált, látszott, hogy eltévedt… Aztán megsimogatott a lábamnál, hát beraktam az autóba – mosolygott a férfi. Pálnak hívták. Nagyon szerette az állatokat, és jól megértette magát a gyerekekkel is. Nem telt bele sok, és Tamaránál valódi otthon lett belőle – melegszívű, szerető közösség, amilyen még sosem volt. Talán a karácsonyi csoda tette, talán már rég így volt megírva. Egy biztos: az új család boldog lett. És Kiflit néha Fenyőkének is hívják.