A rămas singură
Se însera deja în Chișinău, iar mama tot nu venea acasă. Irina, învârtind roțile căruciorului său, s-a apropiat de masă, a luat telefonul și a format numărul mamei.
“Telefonul abonatului este închis sau se află în afara ariei de acoperire”, a auzit o voce străină.
Fetița a privit fără speranță la telefon, apoi, amintindu-și că mai are foarte puțini lei pe cartelă, l-a stins.
Mama plecase la magazinul din cartier, dar parcă dispăruse. Așa ceva nu se mai întâmplase niciodată – nu lipsea niciodată atât de mult. Irina era imobilizată într-un scaun cu rotile din copilărie. Doar mama avea grijă de ea, alte rude nu mai aveau.
Irina avea șapte ani deja și nu-i era frică să rămână singură acasă, dar mama o anunța mereu unde merge și când revine. Acum nu înțelegea ce s-a putut întâmpla:
“Astăzi mama a mers la supermarketul din centru, că acolo prețurile sunt mai mici, și când am timp, merg și eu cu mama. Nu e chiar așa departe, într-o oră mergeai și veneai ușor”, se uită la ceas. “Au trecut deja patru ore. Și mi-e și foame.”
S-a deplasat cu căruciorul în bucătărie. A pus fierbătorul de ceai pe masă, a scos o chiftea din frigider, a încălzit-o și a mâncat, apoi a băut ceai.
Mama tot nu apărea. Nemairezistând, a format iar numărul:
“Telefonul abonatului este închis sau se află în afara ariei de acoperire”, răsuna din nou vocea robotului.
S-a mutat în patul său, cu telefonul sub pernă, și a lăsat lumina aprinsă. Fără mama, totul părea mai înfricoșător
A stat mult timp trează, dar până la urmă a adormit.
***
S-a trezit atunci când soarele a străpuns pervazul. Patul mamei era neatins.
– Mamă! a strigat ea către hol.
Nicio reacție. A luat telefonul și a sunat din nou. Același răspuns, aceași voce metalică.
Frica a cuprins-o, iar lacrimile au început să-i curgă pe obraji.
***
Costin se întorcea de la brutăria din cartier. El și mama lui aveau ritualul ca, dimineața, mama să pregătească micul dejun, iar el să cumpere covrigi proaspeți.
Costin avea deja treizeci de ani dar încă nu era căsătorit. Femeile nu păreau să-l bage în seamă nu era frumos, era slab și bolnăvicios din copilărie. Îi trebuia tratament costisitor, dar mama îl crescuse singură. Cel mai greu fusese atunci când medicii l-au diagnosticat cu infertilitate la maturitate. Încet, Costin s-a împăcat cu gândul că nu va avea niciodată familie.
Pe trotuar a zărit un telefon mobil vechi, zdrobit. Tehnologia era și pasiunea și meseria lui: lucra ca programator și blogger. Deși avea ultimele modele de telefoane, nu s-a putut abține și l-a luat poate cineva îl pierduse într-un accident. A băgat aparatul în buzunar, gândindu-se să se uite acasă la el.
***
După micul dejun, a scos cartela SIM din telefonul găsit și a introdus-o în al său. Cele mai multe numere salvate aparțineau spitalului, casei de pensii și altor instituții, dar primul era trecut “fiica”.
A ezitat puțin, apoi a sunat.
– Mamă! a exclamat brusc o voce de copil.
– Nu sunt mama ta, zise surprins Costin.
– Unde e mama?
– Nu știu. Am găsit un telefon, i-am pus SIM-ul și am sunat.
– Mama a dispărut. A plecat ieri la magazin și nu s-a mai întors, a răsunat un suspin.
– Pe tata, bunica nu îi ai?
– N-am nici tată, nici bunică. Doar pe mama.
– Cum te cheamă?
– Irina.
– Eu sunt unchiul Costin. Irina, poți ieși la vecini și să le spui că ai rămas singură?
– Nu pot ieși, nu merg picioarele mele. Și în apartamentul vecin nu locuiește nimeni.
– Cum adică nu merg? Costin era debusolat.
– Așa m-am născut. Mama spune că dacă strângem destui bani, mă pot opera.
– Cum te deplasezi?
– Cu scaunul cu rotile.
– Știi adresa ta?
– Da, strada Ștefan cel Mare, blocul 7, apartamentul 18.
– Vin acum la tine! Vom da de mama ta!
A închis telefonul.
Nina Anton a intrat în camera fiului:
– Ce-i, Costine?
– Mamă, am găsit un telefon rupt, am montat cartela și am sunat. O fetiță cu dizabilități a rămas singură. Îi știu acum adresa. Mă duc la ea.
– Mergem împreună, zise mama și începu să se pregătească.
Nina Anton și-a crescut fiul bolnăvicios de una singură. Știa prea bine ce însemna să crești un copil fragil fiind singură. Acum era la pensie, însă fiul său lucra și avea venit bun.
Au chemat taxiul și au pornit s-o ajute pe fată.
***
Au sunat la interfon.
– Cine e? glasul tristeții de copil.
– Irina, eu sunt, Costin.
– Intrați!
Au urcat scările și au găsit ușa deja întredeschisă.
Irina îi aștepta pe coridor într-un scaun cu rotile, privindu-i cu ochi triști:
– O s-o găsiți pe mama mea?
– Cum o cheamă pe mama ta? întreba repede Costin.
– Lenuța.
– Și de familie?
– Țurcanu.
– Stai, Costin! l-a oprit mama. Irina, ți-e foame?
– Da. Mai era o chiftea, dar am mâncat-o ieri.
– Bine, Costin, du-te la magazinul nostru și cumpără de toate.
– Am înțeles! și a fugit.
***
Când s-a întors, mama gătea deja ceva pe plită și a pus masa.
După ce au mâncat, Costin s-a apucat să caute urme ale mamei fetei. A intrat pe site-ul local și a verificat știrile din ziua anterioară.
“Așa Pe strada Eminescu, o femeie a fost lovită pe trecerea de pietoni de un autoturism Lada. Victima a fost transportată la spital în stare gravă.”
A pus imediat mâna pe telefon și a sunat la spital. Abia după al treilea apel i s-a răspuns:
– Da, avem o victimă adusă de pe strada Eminescu. În stare grea, încă nu și-a revenit.
– Avea acte? Cum se numește?
– Nu avea acte sau telefon la ea. Sunteți rudă?
– Încă nu știu
– Venți la spital
– Vin!
A dezactivat apelul, apoi s-a întors la Irina:
– Ai vreo poză cu mama ta?
– Da, s-a dus la dulăpior și a scos albumul. Uite, aici eram împreună.
– Ce tânără și frumoasă e mama ta!
Costin a făcut poză cu telefonul.
– Mă duc să o caut pe mama ta.
***
Lenuța a deschis ochii. Tavanul alb. Încercând să-și amintească ce se întâmplase, imaginea mașinii i-a revenit rapid în minte.
A încercat să se miște și durerea i-a cuprins tot corpul. O asistentă s-a apropiat și a întrebat blând:
– V-ați trezit?
Atunci ochii ei s-au mărit de spaimă.
– De cât timp sunt aici?
– De două zile.
– Fetița mea e singură acasă…
– Stați liniștită! asienta i-a pus o mână caldă pe piept. Ieri a fost aici un tânăr. A lăsat un telefon pentru dumneavoastră și a spus că mobilul v-a fost strivit.
– Vreau să sun la fiica mea…
– Sigur! a apăsat pe contactul “fiica”, apoi i-a pus telefonul la ureche.
– Mamă!
– Irinuța mea! Cum ești?
– Sunt bine! Cu mine e bunica Nina și vine și unchiul Costin.
– Cine-i Costin?
– Calmați-vă, vă rog! a intervenit medicul, intrând pe ușă. Nu vă stresați! Dați-mi voie să vă consult.
– Te sun eu, fetiță, mai târziu! apucă Lenuța, apoi opri telefonul.
Doctorul i-a consultat, iar asistenta îi administra perfuzia.
Când doctorul a ieșit, asistenta a pus mobilul în buzunarul halatului.
– Pot să mai vorbesc puțin cu fiica mea?
– Doctorul a spus să nu vă obosiți, dar hai să o sun din nou.
– Fetițo dragă
– Doamnă Lenuța, sunt Nina Anton, s-a auzit o voce caldă, necunoscută. Fiți liniștită. Fiul meu v-a găsit fata după cartela sim și pe dumneavoastră. Eu sunt la pensie. Cât sunteți internată, eu stau cu fiica dvs. Să nu vă faceți griji! O întorc la Irina.
– Mamă, nu fi tristă, te rog! Fă-te sănătoasă cât mai repede! vocea copilului.
– Să o asculți pe bunica Nina! s-a rugat Lenuța.
– Vă rog, trebuie să închidem! a spus asistenta.
***
A doua zi, Lenuța a fost mutată în salonul comun. Spre seară, în timpul vizitei, asistenta a venit:
– Țurcanu, aveți vizitator.
Nu a reușit să se mire prea mult. Un bărbat tânăr, slăbuț, cu ochi blânzi a intrat:
– Săru-mâna, Lenuța! Eu sunt Costin, i-a zâmbit. Îți aduc câteva lucruri. Nu te superi că trec direct la tu?
– Nu
A lăsat pe dulăpior un pachet mare:
– Mama mea a pregătit pentru tine.
– Costin, nu știu cine ești…
– Am găsit telefonul tău sfărâmat, SIM-ul era întreg. Am sunat și-am dat de Irina, apoi te-am căutat.
– Cum e Irina mea?
– Să vezi imediat!
A pornit telefonul lăsat deja la spital. Curând pe ecran a apărut fața Irinei.
– Mamă! a țipat ea. Te doare?
– Nu, draga mea, deja nu mai doare. Tu ești bine?
– Vine bunica Nina la noi.
Lenuța a stat mult cu copilul la telefon. Costin a așteptat cu răbdare. După convorbire, Lenuța a spus:
– Sunt datoare pe viață față de voi.
– Nici vorbă! a zâmbit. Dar să trecem direct la tu.
– Mulțumesc, Costin!
– O să-ți arăt cum să folosești telefonul.
***
Au trecut două săptămâni.
Șoferul vinovat i-a adus Lenuței două sute de mii de lei chiar la spital, împreună cu avocatul.
A doua zi a fost externată. Costin a venit s-o ia și să o ducă acasă.
– Mamă! a țipat Irina, fericită.
Părea că și-ar fi lăsat scaunul cu rotile și-ar fi alergat. Lenuța s-a așezat lângă ea, a strâns-o la piept și a plâns de fericire.
Apoi s-a apropiat de bătrâna doamnă:
– Doamnă Nina, mulțumesc din suflet!
– Lenuța, lasă vorbele mari! Irina e ca nepoțica mea.
– Mami Nina, vinovatul accidentului mi-a dat despăgubiri, Lenuța a scos plicul cu bani. Luați, nu pot să vă răsplătesc altfel.
– Pune-i la loc! a spus bătrâna, hotărât. Avem de toate, ai nevoie de ele pentru tratamentul Irinei. Costin deja a vorbit la o clinică.
– Mama! a zâmbit larg Irina. Unchiul Costin a promis că mergem la operație și o să merg și eu pe propriile picioare!
***
Lenuța și Irina au stat două săptămâni la clinică, unde i-au montat fetiței tijele ortopedice. Urmau alte controale și operații încă doi ani. Doctorii au spus că, după trei intervenții și recuperări, Irina va putea să meargă.
Deocamdată, fata se deplasa tot cu scaunul și tijele îi făceau viața grea.
Dar soarta a vrut să le pună din nou la încercare: Nina Anton a ajuns la spital cu inima, în stare gravă.
Lenuța a petrecut trei nopți la capul ei, venind acasă abia pentru a găti și a se odihni puțin. Noaptea, Costin rămânea cu Irina.
În a patra zi, Nina Anton și-a revenit complet, a privit-o lung pe Lenuța și, încet, i-a spus:
– Draga mea, pare că nu mai am mult Măcar să știu că rămâi în grija cuiva de suflet. Căsătorește-te cu Costin. E băiat de încredere. Împreună o veți aduce pe Irina pe picioare.
– Doamnă Nina, credeți că m-ar lua?
– Sigur că da! și bătrâna a zâmbit.
***
O femeie în vârstă ținea de mână o fată înaltă, cu buchet de flori și ghiozdan. Dacă n-ar fi fost atât de înaltă, ai fi zis că merge la școală în clasa întâi.
De fapt, mergea la școală în clasa a patra, dar pentru prima dată fizic printre copii: primii trei ani îi făcuse online, cu note foarte bune. Iar acum mergea la școală pe propriile picioare.
– Bunico, am ceva emoții
– Ce-i cu tine, Irina? Ai deja zece ani! Uite-i și pe mama și tata!
– Draga mea, de ce ești atât de gânditoare? a întrebat-o Lenuța.
– Îi e frică să meargă la școală, a clătinat din cap Nina Anton.
– Hai, dă mâna! Costin i-a întins palma. Mergem împreună!
– Cu tine, tată, nu mi-e frică deloc, a zâmbit Irina.
Și au pornit către școală, veseli și liniștiți, cu mama și bunica pășind în urma lor, la fel de fericite.
Viața i-a unit pe acești oameni datorită unui necaz, iar împreună au descoperit că bunătatea, ajutorul și credința pot aduce speranță acolo unde totul părea pierdut. Uneori, familia adevărată se naște nu din sânge, ci din inimă.
