Jurnal, 15 mai 2024
Astăzi îmi amintesc, ca prin vis, de anii grei ce-au trecut. Am împlinit 56 de ani, rămas văduv după ce soția mea, Ana, s-a stins pe neașteptate acum două decenii. Singur cu cele două fiice ale mele, Miruna și Daria, viața a devenit dintr-o dată și mai grea, dar și mai plină de sens.
Locuiam pe-atunci la marginea satului Slobozia Mare, în județul Cahul, într-o casă mică, cu pereți din chirpici, nefinisați, și acoperiș de azbociment, construită cu multă trudă împreună cu răposata mea. Eu eram zidar, mereu plecat pe șantiere, iar ea, cu inima mare, ținea gospodăria și grijă de fete.
Totul s-a spulberat într-o zi când o schelă s-a prăbușit la lucru. N-au fost nici despăgubiri, nici dreptate. Doar tăcere și datorii.
Din ziua aceea, am devenit, fără voia mea, și tată, și mamă. Nu aveam vreo afacere. Nici economii nu prea erau. Numai casa noastră și un petic de pământ moștenit de la părinții Anei, pe la marginea satului. Fiecare răsărit îmi amintea de lipsuri, dar și de datoria sfântă: să-mi văd copilele ajunse oameni mari.
N-am lăsat visele Mirunei și Dariei să doarmă, cu toate greutățile. M-au ținut pe picioare.
TATĂL CARE ȘI-A DAT TOTUL PENTRU COPII
În fiecare zi, pe la patru fără un sfert, mă ridicam din pat și pregăteam plăcinte, scovergi și compot, pe care mai apoi le duceam la piața din sat. Aburii de la oală îmi abureau ochelarii, iar palmele mă usturau de la căldura tăvii. Dar niciodată n-am murmurat sau jelit.
Plăcinte calde, gustoase, proaspăt scoase! strigam printre tarabele din centrul satului.
Uneori reveneam acasă cu picioarele umflate, secătuit de puteri. Alteori, cu stomacul gol. Dar mereu aveau fetele ce să mănânce înainte să se pregătească pentru școală.
Seara, când lumina ni se tăia pentru că nu aveam bani de curent, Miruna și Daria își făceau temele la lumina unei lumânări.
Într-una din acele seri, Miruna a șoptit, stingheră:
Tăticule mie mi-ar plăcea să fiu pilot.
M-am oprit din cârpit cămăși.
Pilot. Mare cuvânt. Parcă ceva de neatins pentru cineva de la sat.
Pilot, fată dragă? am repetat.
Da, vreau să zbor cu avioanele mari, ca acelea ce decolează din Chișinău.
I-am zâmbit, deși în suflet mi s-a pus teamă.
Atunci vei zbura, fetița mea. Eu am să te ajut.
Știam însă că pentru a studia aviația trebuiau bani mulți, foarte mulți.
Când amândouă au absolvit liceul și au fost primite la Academia de Aviație Civilă din București, am făcut ceea ce n-am crezut vreodată că voi face.
Am vândut casa.
Am vândut pământul.
Ultima amintire materială de la Ana, soția mea, am dat-o pe mâna străinului.
Și unde vom trăi, tata? a întrebat Daria, cu ochii mari.
Am tras aer adânc.
Oriunde, doar să mergeți la carte, le-am zis.
Ne-am mutat într-o cameră închiriată, într-o casă cu încă trei familii. Baia era la comun, acoperișul curgea la fiecare ploaie. Spălam haine, făceam curățenie prin case înstărite, vindeam plăcinte și coseam șorțuri școlare pentru săteni.
Palmele mi s-au crăpat de muncă, spatele mă durea noaptea. Dar nu le-am lăsat niciodată să abandoneze școala.
ANI DE LUPTĂ ȘI DESPĂRȚIRE
Miruna a terminat prima. Daria imediat după ea.
Drumul către a fi pilot comercial în Moldova era anevoios. Trebuiau ore de zbor, certificate, experiență. Șansa a venit dar departe. Au găsit posturi peste hotare, ca să strângă orele cerute.
Înainte să plece din Aeroportul Internațional Chișinău, m-au îmbrățișat amândouă, strâns.
O să ne întoarcem, tata, mi-a zis Miruna.
Iar tu vei fi primul pasager în avionul nostru, a promis Daria.
Le-am cuprins tare.
Nu vă faceți griji pentru mine. Să fiți sănătoase.
Și a început așteptarea.
Douăzeci de ani.
Douăzeci de ani de apeluri rare, de mesaje, de video-uri pe care vecina m-a învățat să le folosesc.
Douăzeci de ani de onomastici petrecute singur.
De fiecare dată când răsuna un avion pe cer, ieșeam la poartă.
Poate trec fetele mele pe acolo, murmuram printre dinți.
Cândva, părul mi s-a albit de tot. Picioarele tot mai grele. Dar nădejdea nu m-a părăsit.
ZIUA ÎN CARE TOTUL S-A SCHIMBAT
Într-o dimineață liniștită, măturam în fața casei mică, dar a mea, plătită din anii de economii și muncă. Am auzit bătaie în ușă.
M-am gândit la vecini.
Am deschis și am rămas fără glas.
Două femei tinere, în uniforme elegante, cu epoleți strălucitori, stăteau în prag.
Tată, a rostit Miruna, cu voce tremurată.
Era ea. Iar lângă ea, Daria.
Uniformă de la Air Moldova. Flori în mână. Ochii plini de lacrimi.
Mi-am dus palmele la față.
Sunteți voi?… E adevărat?
Le-am ținut la piept cât pentru o viață.
Sătenii au ieșit să vadă ce se întâmplă, atrași de emoție și râsete.
Suntem acasă, tăticule, a spus Daria.
Și nu mai era nici o promisiune, ci adevăr.
ZBORUL PROMISIUNII
A doua zi m-au dus la Aeroportul Internațional din Chișinău.
Mergeam încet, cu ochii mari de uimire.
Chiar voi urca în avion? am întrebat, copleșit.
Nu doar că urci, tata, a zis Miruna. Astăzi ești invitatul nostru de onoare.
În avion, înainte de decolare, Miruna a luat microfonul.
Doamnelor și domnilor, astăzi avem la bord omul fără de care nu am fi reușit nimic. Tatăl nostru a vândut tot ce avea pentru ca noi să învățăm să zburăm. Acest zbor îi este dedicat lui.
Toată cabina s-a făcut liniște.
A continuat Daria:
Cel mai curajos om nu locuiește sus, printre stele, ci aici, jos. E un tată care a crezut în fete când n-aveam nimic altceva decât dragoste.
Pasagerii au aplaudat.
Unii plângeau.
Eu tremuram de emoție când avionul a decolat.
Când roțile s-au desprins de pământ, am închis ochii.
Zbor, am șoptit.
Și am simțit că anii grei, zbaterile, munca, tot și-au primit răsplata.
DARUL FINAl
După zbor, m-au dus cu mașina la Orheiul Vechi, printre dealuri, păduri, ape.
Au oprit în fața unei case frumoase, cu vedere spre apă.
Tată, mi-a zis Miruna, întinzându-mi o cheie, asta e casa ta acum.
Nu trebuie să mai muncești, a adăugat Daria. E rândul nostru să avem grijă de tine.
Am căzut în genunchi, plângând.
A meritat fiecare plăcintă vândută, fiecare noapte nedormită totul.
Am intrat, am mângâiat pereții. Mi-am amintit ploaia ce picura pe vechiul acoperiș, camera înghesuită, serile reci.
Și am înțeles ceva pentru veșnicie:
N-am fost niciodată sărac.
Căci mereu am fost bogat în dragoste.
ASFINȚITUL UNUI TATĂ
Seara aceea, le-am strâns pe fete la piept privind apusul peste dealurile Orheiului.
Cerul ardea în portocaliu și roșu.
Ne-am ținut aproape.
Vântul blând mi-a părut o mângâiere de la Ana, ca și cum ar zâmbi, undeva printre nori, mândră de noi.
Pot să mă odihnesc liniștit, am șoptit.
Căci fetele mele nu au învățat doar să zboare.
Au învățat ce-nseamnă jertfa.
Iar eu am aflat că acolo unde semeni dragoste, viața ți-o întoarce mereu, înzecit, cu aripi.
