Prietena imaginară

Prietena imaginară

Timp de trei zile, tot mai mulți elevi se strângeau în jurul Mariei. Fata ajunsese cunoscută în toată școala din Chișinău drept clarvăzătoare și un adevărat psiholog. Toți voiau să primească o fărâmă din înțelepciunea ei. O opreau pe holuri, se așezau lângă ea la cantină, îi aduceau ciocolate, caiete cu teme și alte daruri, pe care ea le refuza mereu.

Mie îmi place Ilie din clasa a V-a B. Crezi că o să facem o familie împreună? o întreba visătoare colega ei, Ancuța.

Nu îți recomand, Ancuța. Ilie doar pare a fi gospodar, dar, de fapt, își bagă mereu degetul în nas și își mănâncă mucii. Cu mâncarea nu vei avea probleme, dar la altceva nu te poți aștepta de la el. Așa o să treacă toată viața, răspundea Maria mestecând cu poftă un covrig și sorbind ceaiul.

Bleah! Ce scârbos! Dar Dănuț? El e premiant, studiază la chitară Ancuța zâmbea din nou plină de speranță.

Dănuț chinuie pisicile. Le leagă conserve de cozi și le fugărește prin curte. Va fi rău la suflet și va începe să bea.

De ce crezi asta?

Ai văzut chitariști care să nu bea? Și oricum, e prea devreme ca tu să te preocupe băieții. Mai bine vezi-ți de matematică și nu-ți mai roade unghiile, că o să-ți faci viermi.

Eu nu am prieteni, toți spun că sunt gras și nu mă cheamă nicăieri, Pavel, din clasa a IV-a C, a împins-o pe Ancuța atât de tare de pe bancă, încât a alunecat până la celălalt capăt al mesei.

De miercuri începe înscrierea la judo. Poți să te treci pe listă la profu de sport. Nu slăbești cine știe ce, dar nu vor mai râde de tine. Și să nu-ți mai arunci viitoarea soție așa, i-am spus lui Pavel.

Maria s-a ridicat și și-a dus tava la chiuvetă.

Maria, tu ce crezi, ar fi bine să mă apuc de școala de șoferi anul acesta sau la anul? a întrebat-o la spălătorie profesoara de geografie, doamna Elena.

Doamna Elena, ca să faci școala de șoferi ai nevoie de mașină, iar dumneavoastră aveți doar Dacia 1300 de la tata. Înțelegeți diferența, nu?

Probabil bâiguia profesoara.

Maria oftă și, spălându-și mâinile, continuă:

Vindeți vechea Dacie, cu banii cumpărați-vă mai bine o bicicletă și niște pantaloni scurți, în două luni oricum vă va duce cineva la școală. De fapt, luați mai bine un credit pentru o garsonierăacum dobânzile-s bune și la treizeci și cinci de ani nu-i frumos să stați cu părinții. Vă spun eu, din experiență.

Toți o priveau uluiți, iar Maria s-a îndreptat spre ora de lucru manual.

În cele patruzeci de minute în care colegele ei învățau să folosească ruleta croitorului și să bage ața în ac, Maria a cârpit niște pantaloni aduși de acasă, a strâmtat o fustă și a croșetat o pereche de ciorapi pentru profesoara lor însărcinată, spunând că la gravide trebuie să le fie cald la picioare. Profesoara a fugit imediat la farmacie după un test de sarcină, iar a doua zi toată clasa a gustat tort de ciocolată în semn de mulțumire pentru Maria.

Acasă, fata se purta la fel de neobișnuit. A certat-o pe mama pentru carnea tocată din magazin și a frământat singură colțunași moldovenești. Seara, în loc de YouTube, citea Cei trei muschetari și șoptea din când în când cu cineva. Tata se uita sceptic la ea de după calculator, dar ea îl avertiză să nu mai stea cocoșat la masă și că ar fi mai bine să bată covorul decât să piardă timpul pe site-uri dubioase.

Prin școală s-au răspândit fel și fel de zvonuri, profesorii s-au îngrijorat și au chemat psihologul. S-a stabilit un consiliu chiar în timpul orelor, cu director cu tot.

Maria, spune-mi, te supără cineva la școală? a început psihologul, cu barbă și ochelari la modă.

Mă supără faptul că s-au dat câteva milioane de lei pentru școală, dar în sala de sport avem doar o capră veche și doi metri de frânghie, a răspuns Maria plictisită.

Toți s-au întors spre director care, spre mirarea tuturor, s-a făcut nevăzut pe fereastră, sub pretextul unei ședințe.

Nu ai prieteni?

Prietenia e o noțiune abstractă, a răspuns Maria răsucind-o pe degete o coadă de păr. Azi te joci cu cineva clasicul de-a v-ați ascunselea, mâine prietena ta spală vase la tine acasă în timp ce tu completezi declarații fiscale.

Ce declarații fiscale? Cine ți-a spus despre toate astea?

Prietena mea.

Aha, aici e buba! Poți să o aduci la noi?

E deja aici, a zis Maria calm, derutând pe toată lumea.

Noi nu o vedem. Cum o cheamă?

Raisa Pavel.

Doamne… câți ani are?!

Șaptezeci.

Și ce îți mai spune?

Că trebuie să-ți speli dinții de la gingie, că acel câine din curtea noastră nu e rău, doar speriat și flămând, să nu uităm rudele. Și să mergeți urgent la biroul cadastral, că de cinci ani impozitul pe casă e calculat greșitnu pe valoare de piață, ci pe cadastru.

Psihologul nota tot, subliniind de două ori ultima observație.

S-a sunat acasă la părinți.

Stați puțin! țipa tata la telefon. Așa o chema pe mama mea! A murit acum zece ani…

Clasa era cuprinsă de murmure şi cruci.

Exact, de zece ani nu trece nimeni pe la ea, iarba e crescuta peste tot și gardul căzut, mormăia nemulțumită Maria.

Ei, mereu zic că merg, dar n-am reușit niciodată se bâlbâia tata la telefon.

Ședința s-a terminat.

A doua zi, am mers cu toți la cimitirul din Chișinău. Maria nu-și cunoscuse niciodată bunica, doar din poveștile rare ale tatălui. N-am găsit ușor mormântul, căci tot câmpul de marmură luase locul vechiului crâng de pini. Maria a adus un buchet de lalele galbene şi le-a pus într-o sticlă tăiată. Tata a îndreptat gardul, mama a plivit.

Tată, bunica zice că ești om de treabă, dar ai îngropat timpul în muncă și internet, de nu ai vreme nici măcar de mine, a spus Maria, privind drept la el.

Tata s-a rușinat și a dat din cap înțelegător.

Spune-i că ne vom îndrepta, mi-a spus mângâind-o pe cap și pe fotografia pălită de pe cruce.

Acum e liniștită și nu va mai veni la mine, deși mie deja îi duc dorul, fiindcă era bună, veselă și înțeleaptă.

Chiar așa era. Bunica vedea prin oameni. Te mai sfătuiește cu ceva?

Da. Să nu mai ții dieta aceea cu castraveți, că nu merge. Dacă vrei să slăbești, fă sport și nu mai face prostii cu contul bancar în euro, trebuia să analizezi totul cu cap înainte să-l deschizi. Iar betonul acela ieftin, pe care l-ai comandat pentru fundația de la saună…

În ziua aceea am înțeles cât de important e să nu uităm de cei care nu mai sunt printre noi și să ne amintim mereu că sfaturile bune rămân vii dacă le ascultăm. Poate de aceea e bine ca, din când în când, să-ți mai asculți inima și să nu uiți rădăcinile.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

one × 3 =

Prietena imaginară
La noi a rămas peste noapte soacra, Maria Popescu. Dis-de-dimineață, a dat buzna în dormitor cu țipete: „Ridică-te, Ioana, ai văzut ce se întâmplă în bucătăria ta?!“ Am sărit din pat, încă în pijamale, cu inima bătând nebunește. Am fugit pe hol, în timp ce pe fugă îmi puneam halatul vechi, adulmecând aerul – oare arde ceva? Sau au rămas gazele deschise? Gândurile mi se învârt pe repede-înainte: arde aragazul, sare oala-n aer, cine știe ce tragedie. Intru în bucătărie și… gândaci. Un roi de „monștri“ maronii mișună pe masă, printre farfurii și resturile de la cină, pe care aseară am fost prea obosită să le strâng. Soacra stă cu mâinile-n șold și se uită la mine de parcă eu aș fi crescut de cap gândacii ăștia special ca s-o șochez. „Ioana, așa e mereu la voi?“ începe ea, cu vocea abia stăpânită de nervi, „Cum puteți trăi așa? Ai copii, bărbat, iar în bucătărie… niște gândaci, ca într-un grajd!“ Stau blocată, parcă lovită de trăsnet, și nu știu ce să răspund. Așa, ieri nu am apucat să strâng, că după serviciu nu-mi mai simțeam picioarele. Copiii plângeau, soțul meu, Andrei, bombănea ceva despre meci, iar eu visam doar la pernă. Cine să fi crezut că tocmai azi vor decide gândacii să defileze, tocmai când e soacra de pază? Și, sincer, de unde apar, că doar nu trăim în vreo cocioabă dărăpănată, avem apartament, e totul îngrijit. Sau… aproape. Maria Popescu, desigur, nu se oprește. „Pe vremea mea,“ zice, „așa ceva era de neconceput! Eu după cină spălam, lustruia tot, firimitură nu rămânea. Și tu? Azi tineretul e leneș, tot pe telefoane pierdut!“ Dau din cap, înghit replica, căci ce aș putea spune? Nu e doar soacra – e comandanta cu fustă, iar pentru ea ordinea în bucătărie e chestiune de onoare. Mă apuc de făcut curat: șterg gândacii, curăț masa, spăl farfuriile, tot ce apuc. Ea stă după umărul meu și tot comentează: „Aici n-ai trecut! Ce-i pata asta? N-ai spălat niciodată plita?“ Mă abțin cu greu. Mă gândesc: „Maria Popescu, nici dvs. nu erați sfântă – sigur mai rămânea o firimitură!“ Dar tac, că știu – discuția cu ea nu duce nicăieri. Cât mă lupt eu cu gândacii, Andrei, soțul meu, iese în sfârșit din pat. Intra în bucătărie, vede scena și, în loc să ajute, râde: „Ioana, ai deschis grădina zoologică?“ I-am aruncat o privire de s-a oprit imediat și a dispărut tot la ceai. Iar soacra doar dă din cap: „Vezi, nici bărbatul tău nu e serios. Dacă nu l-aș fi ținut eu din scurt, ar fi stat lângă tine un răsfățat!“ Ei, zic, urmează și lecția despre educația bărbaților. Și n-am greșit – se așază la masa, deja strălucitoare de curățenie, și începe: „Pe vremuri bărbatul era pus la punct. Voi le dați libertate, de asta ajungeți cu gândaci în bucătărie, iar ei râd!“ Ascult și mă gândesc: cum să rezist până diseară să plece Maria Popescu acasă? Nu că n-aș ține la ea, e femeie bună, dar cu criticile astea… Nu e vorba doar de gândaci, pentru ea asta e dovada că sunt gospodină slabă, poate și soție și mamă la fel. Și tot frec, curăț, spăl, iar ea găsește alta: furculița nu-i la loc, cuțitul nespălat bine. Eu nu-s de fier! Am doi copii, job, toată ziua alerg ca o furnicuță și-acum și „parada“ de gândaci. Și repet, oare de unde apar? De la vecini, poate, căci blocul e vechi, pivnița e umedă… În cele din urmă, termin curățenia – bucătăria strălucește ca-n reclamă la detergenți. Soacra parcă se mai liniștește: „Ioana, trebuie să ții curățenia, că e casa ta, familia ta. Dacă nu tu, cine?“ Dau din cap, zâmbesc cât pot, dar înăuntru mi-aș dori doar: „Lasă-mă, te rog, în pace!“ Andrei, văzând starea mea, o scoate pe mama afară la plimbare, ca să respir și eu un pic. Mă așez la masă, privesc bucătăria impecabilă și mă întreb: chiar sunt o gospodină atât de rea? Oare Maria Popescu are dreptate, fac totul greșit? Dar brusc îmi amintesc că familia nu înseamnă doar o bucătărie fără pată, iar dragostea nu e doar farfurii strălucitoare. Soacra mea, Maria Popescu, și bătălia cu gândacii: dimineața când bucătăria (și nervii mei) au fost puse la încercare