Elena Marian era una dintre acele femei pe care timpul părea să le fi înnobilat: finețea trăsăturilor, privirea caldă, o demnitate liniștită, care o făcea să iasă în evidență oriunde ar fi mers.
Rămăsese văduvă de aproape cinci ani. Durerea pierderii soțului nu mai era la fel de ascuțită, copiii un băiat și o fată porniți pe drumul lor, cu familii și viețile lor. Elena își trăia, la șaizeci de ani, liniștea într-un apartament cochet cu două camere, în Chișinău, pe strada București. Singurătatea o găsea rareori fără de lucru: mergea la bazin, vizita expoziții, deprinsese chiar arta preparării cozonacului ba chiar și cum să facă prăjituri franțuzești pe care le văzuse doar la vitrinele cofetăriilor.
Dar oricât ți-ai umple timpul, omul simte nevoia de om. O voce, o vorbă, compania cuiva cu care să discuți știrile sau pur și simplu să priviți un serial împreună, în tăcere, simțind pe cineva aproape.
Așa a apărut Grigore Manole. S-a apropiat de ea într-o seară, la cercul de dans pentru seniori de la Casa de Cultură. A invitat-o la un vals și lucru rar nici n-a călcat-o pe picior. Vorbele lui galante și atenția sa au făcut-o pe Elena să își amintească simplitatea unei emoții adevărate; obrajii i s-au îmbujorat ca pe vremuri.
Grigore avea șaizeci și șapte de ani, păr nins, spate drept, mereu îmbrăcat la cămașă calcata și vestă bleumarin, cu manșete apretate arăta ca un domn de modă veche. Povestea că fusese inginer o viață întreagă, și el rămas văduv, locuia cu fiica și familia acesteia.
Eleno, ești o femeie minunată, spunea el când o conducea acasă. Rară avis, nu se mai fac de-astea azi.
Povestea lor a prins repede aripi, deși totul rămânea curat: plimbări, înghețată, convorbiri lungi la telefon. Grigore nu se văita niciodată de sănătate, nu pomenea de bani și nici măcar nu o punea vreodată într-o situație neplăcută. Elena ținea la gesturile lui: era dovada adevăratei considerații.
După o lună, înainte de Crăciun, Grigore a hotărât să facă pasul ce-l seta cu atâta grijă:
Fiica mea, Dorina, abia așteaptă să te cunoască, i-a zis cu voce caldă. Atât i-am povestit despre tine. Hai la noi la cină, să stăm la masă, ca între familie.
Elena s-a pregătit emoționată, ca-ntr-un vis: coafor, rochia fucsia cea bună, puțin parfum.
Apartamentul lui Grigore, o trei camere spațioasă într-un bloc vechi din centru, cu tavan înalt, stucaturi, mirosul acela de cărți vechi și ceva apăsat în aer.
I-a deschis Dorina, fiica. Avea treizeci de ani, dar părea mai matură, robustă, cu bărbie fermă și privirea aceea de evaluare dură, tipic omului care știe ce vrea. A salutat-o scurt, fără vreun zâmbet:
Bună ziua. Intrați, tata e pe cale să rupă al patrulea umeraș că nu găsește cravata potrivită.
Elena i-a întins plăcinta cu brânză, făcută cu suflet întreaga dimineață. Dorina a luat-o cu o grimasă ca și cum ar fi ținut ceva suspect în mâini, și-a văzut de drum spre sufragerie.
Masa era bogată: pahare de cristal, salată boeuf, sarmale, friptură, se vedea că s-au străduit. Grigore a apărut luminos și s-a grăbit să o așeze:
Eleno, ia loc aici lângă mine. Dorino, pune-i te rog o felie de salată boeuf invitatei noastre.
Cina a început corect. S-a discutat despre vreme, prețuri la piață, știri. Dorina tăcea în mare parte, mesteca uscat și o privea pe Elena insistent, prețuind-o parcă după o listă invizibilă.
Elenei îi devenea din ce în ce mai inconfortabil. Simțea că e un fel de produs la raion, expus pentru inspecție.
La desert, când Grigore turna ceai, Dorina a lăsat furculița, și-a șters buzele cu șervețelul și a întrebat-o, uitându-se direct în ochii Elenei:
Doamna Marian, ce locuință aveți?
Elena a tresărit și-a înghițit cu greu ceaiul. Întrebarea era atât de pe nepregătite și inadecvată, de parcă i s-ar fi cerut să-și pună sufletul pe masă.
Poftiți? a întrebat, mirată de-a dreptul.
Apartament, a revenit Dorina, hotărâtă. Proprietate? Câte camere? Care zonă? Câte etaje sunt acolo?
Grigore parcă s-a micșorat, înfrânt de întrebarea neașteptată, studia cu atenție modelul feței de masă, încercând să se facă nevăzut.
Eidouă camere, pe strada București dar de ce întrebați? Are vreo legătură cu cina? bâigui Elena stingherită.
Dorina a lăsat spătarul scaunului pe spate, și-a pus brațele încrucișate pe piept:
Ce legătură? Cea mai directă, doamna Marian. Suntem oameni serioși, ce, să ne dăm printre nori? Trebuie să știu condițiile.
Ce condiții? Elena alterna, tot mai derutată, între privirea fiicei și cea a tatălui, care nu ridica ochii.
Condițiile de îngrijire, a zis Dorina clar, sec. Eu îl dau pe tata în grija dumneavoastră. Trebuie să mă asigur că-i va fi bine, să aibă liniște, să locuiască într-un cartier bun, să aibă cabinet medical aproape, dar și mâncare potrivită pentru tensiunea lui.
Elena a pus ceașca pe farfurioară, sunetul porțelanului s-a auzit exact atunci ca un clopot.
Cum adică îl dați în grijă? Cine a zis că îl iau? a rostit Elena, răbdător, silabisind aproape.
Dorina a părut chiar uluită, ridicând o sprânceană:
Cum adică? Păi ați venit la noi la cină. Tata nu e decât despre dumneavoastră vorbește Deci, dacă sunteți împreună, normal ar fi să locuiți laolaltă, nu-i așa?
Poate, a glăsuit Elena prudent. Dar o lună e puțin pentru asemenea decizie. Și cine a spus că tatăl dumneavoastră trebuie să se mute la mine?
Dar cum altfel? Dorina începu să numere argumente pe degete, calmă. Apartamentul nostru e mare, dar eu am soț și doi adolescenți. Tata nu rezistă la atâta gălăgie. Lui îi trebuie liniște. La dumneavoastră e doar atât, iar dumneavoastră sunteți singură. E combinația perfectă!
Vorbea de parcă s-ar fi referit la plasarea pe termen scurt a unei pisici.
Chiar credeam că o să vă bucurați, a adăugat Dorina, văzând tăcerea Elenei. Un bărbat în casă, cineva care poate să vă ajute la treburi. Eu scap de grijile gospodăriei în cinci, plus lecții, plus mâncare gătită mereu.
Și dacă tata cu tensiunea și fixurile lui e cam mult, vă garantez că pensia lui rămâne întreagă. Nu e pretențios, vă rămâne și dumneavoastră mai mult.
Elena s-a întors către Grigore:
Grigore, tu de ce taci? l-a întrebat, încet Chiar crezi că trebuie să vă predeți așa, ca pe un colet, doar ca să-i fie Dorinei mai ușor?
Grigore a ridicat ochii; în privirea lui era oboseală, resemnare.
Eleno, a murmurât el, ea doar se îngrijorează. La noi e agitație, copiii fac gălăgie la tine-i liniște, te pricepi la de toate…
În Elena clocotea totul. Ea crezuse că trăiește o poveste, o relație, o apropiere. Dar era, de fapt, în selecție pentru postul de îngrijitoare neplătită cu cazare inclusă.
Știți ceva, a spus Elena, ridicându-se. Mulțumesc pentru cină, salata boeuf a fost delicioasă.
Stați, unde plecați? s-a încruntat Dorina. Mai avem de pus la punct detalii. Când mutăm? Bagaje nu-s multe, dar fotoliul preferat trebuie să-l aducem…
Elena a privit această femeie practică, hotărâtă, care-și aranja tatăl ca pe o piesă veche de mobilier:
Dorina, vocea Elenei era rece și fermă. Eu doresc un bărbat pentru bucuria mea, nu pentru a-mi încărca viața cu poverile altora. Eu nu țin azil la mine acasă.
Apoi s-a uitat către Grigore:
Grigore, să nu ai așteptarea să mă lași să port povara unei familii care nu-i a mea. Omul care acceptă să fie pasat de la unul la altul după bunul plac al altora, nu mi se potrivește.
Dar Eleno încerca Grigore, dar Dorina l-a prins de mână și l-a așezat la loc, tăindu-i elanul.
Lasă, tată, nu te agita! a răspuns tăios. Oricum, tata e aur, are pensie bună! Dacă nu vrea asta, găsim alta. Sunt femei singure destule, așteaptă rândul.
Elena a ieșit în hol și s-a îmbrăcat în grabă. Mâinile îi tremurau, nasturii de la palton nu voiau să stea la loc. Din sufragerie se auzea vocea Dorinei, monotonă:
…ți-am spus, toate sunt la fel. Doar bani, numai distracții le trebuie. Niciun pic de responsabilitate! Hai că încercăm la mătușa Viorica, demult îl are la ochi!
Pe drumul către troleibuz, Elena se gândea: Bine că totul s-a limpezit acum, la o cină, și nu după jumătate de an când poate aș fi pus suflet
Problema locuinței, cum zicea și scriitorul, scoate la iveală tot ce e mai urât în oameni. Copiii vor să trăiască pentru ei, împingând părintele la o femeie bună, pe final de viață. Convenabil, practic, avantajos.
Și, din păcate, mulți acceptă de frică de singurătate, gândind că măcar ai pe cineva. E păcat.
Voi ce ați face? A procedat corect Elena plecând? L-ar fi putut accepta pe Grigore el n-avea nicio vină, fiica era problema…
