Fericirea complicată

Fericire complicată

Adică, cum adică divorțăm? Dănuț, tu glumești?

Elena îl privea total uluită pe soțul ei. Ce divorț?! Doamne, erau împreună de aproape douăzeci și cinci de ani! Păi peste fix două săptămâni trebuiau să marcheze aniversarea… sau, mă rog, nu mai marchează nimic? Totul i se învârtea în minte. Dar masa, invitații? Oricum trimisese deja invitații! O să vină toată lumea, familia, prietenii… Ce spune acum? Chiar și Lenuța, cea mai bună prietenă, trimisese deja cadoul nu venea, e drept, că era însărcinată în șase luni, dar a zis: Ia-ți tu banii de taxi și dă-i pe cozonaci, ne vedem când oi fi și eu cu picioarele pe pământ. Măcar atât! Că Lenuța, vai de capul ei, nu e doar prietenă, e Cupidoana familiei. Ea i-a făcut cunoștință Elenei cu Dănuț, că era coleg cu fratele ei și la nuntă, a chiuit cel mai tare Gustă, gustă!, ascunzându-se în spatele buchetului de mireasă, pe care Elena nici nu s-a obosit să-l arunce; l-a dat direct Lenuței.

Nu pricep ce tot face Costel al tău! Așa femeie să lase pe dinafară?
Ce să facă… Fiecare cu timpul lui, Eleno, nu-l forțezi cu prăjina! Zicea Lenuța, potrivindu-i Elenei agrafa în păr. Nu mă bag la bărbăte de jucărie, să divorțez după doi ani, dacă-i? Pasionată de prognoze, Lenuța continua: Mai bine aștept recoltă adevărată.
Numai tu ai răbdare de-asta! și Elena râdea cu poftă, urmărind cum prietena ei își face machiajul cu gesturi hotărâte.

Eu nu pot pe jumătate, dacă mă apuc… mă arunc cu totul!
Și copii? Pe tot-tot?
Da, gemeni vreau! Scap dintr-o lovitură! E noroc de familie la noi și la Costel tot așa.
Să-i văd când îi crești, nu când îi faci!
Mai ușor cu doi, decât cu unul.
De ce, mă scuzați?
E logic, Eleno: competiție sănătoasă, joacă non-stop, mamă model două bucurii dintr-un foc!

Și ce să vezi, așa a fost, doar că Dumnezeu are mai mult umor ca Lenuța! Nu gemeni, ci tripleți! Treabă groasă să vezi cum și-a adunat socrii să-i facă pază! Cumnate, bunici, toți s-au trezit la datorie. Ca Lenuța să poată chiar și universitate să termine, cu trei copii mici acasă.

Lenuțo, tu ești nebună! Când ai timp să le faci pe toate?
Cine-i pune notă proastă mamei de tripleți? Măcar nu-mi ruginesc neuronii în concediu de maternitate. Trec pe resurse minime, fur meserie, zic multilateral dezvoltată și jurist, și economist!. Nici pe piața muncii nu te întreabă ce acte ai, ci ce știi să faci, Eleno!

Și a fost cum a zis. Și-a găsit de lucru, i-a dat gata pe toți cu diploma de mamă-eroină, dar tot nu le-a spus la muncă ce are back-up de bunici la orice oră. A zis că îi trebuie experiență și nu salariu, că experiența nu ține de inflație. Elena o tot privea și nu-și revenea: cum reușește o femeie să le țină pe toate în frâu? Ea, biata, dacă trebuia să aleagă între dresuri roșii și albastre când era mică, îi trebuiau două zile de gândire și consiliu de familie.

Numai tu, când decizi ceva, te ții de capăt! Spre deosebire de mine, n-am stare niciodată. Tu ești conservatoare, Eleno. Și ăștia sunt cei mai de nădejde oameni.
Da să vezi cât apreciează Dănuț de nădejde! El, care era sufletul casei… De ce s-a ajuns aici? Fără copii, viața lor era grea, dar se resemnaseră hotărâseră că dacă nu e dat, așa să fie. Elena a făcut voluntariat la centre de plasament, a crezut că poate va adopta dar a înțeles că nu poate, nu din cauză de bani, ci de suflet. Nu simțea că ar putea fi pentru un copil străin chiar mamă, să iubească așa cum trebuie. Cum… habar n-avea, dar știa că nu e destul numai dorința.

Nu v-ați întâlnit copilul vostru, atâta tot îi spunea directoarea centrului. O să-l vezi și nu te mai oprește nimeni! Nici necazurile, nici greul.
Dar dacă nu-l văd? Dacă nu există pentru mine? Dacă nu-i dat? oftează Elena.
Atunci nu forța îi răspunde cât se poate de liniștită directoarea. Mai bine, Elena, decât să iei o povară și să cedezi pe urmă. Mai faci un copil nefericit, nu doar pe tine. Știi pe Mihăiță? De două ori a fost returnat.
Dumnezeule! Cum așa? E mic de tot…
Are șase ani. Prima dată, părinții i-au făcut frate natural și n-au mai vrut. A doua oară, familie cu mulți copii, dar au subestimat cât de greu e. Și Mihăiță a cedat s-a pus la colț și n-a mai vrut nici apă, nici pâine, numai să-l ducă înapoi că nu e iubit.

Elena a simțit un gol uriaș, aproape că s-a speriat de ce ar fi putut face: să-l ia pe Mihăiță în grabă, doar să umple un gol. Noroc cu vorbele Lenuței: Ești sigură că poți iubi cu adevărat? Dacă nu, las-o, fata, nu-i pentru tine. Văd că ți-i milă, dar milă nu ție destul. Mai bine îți dau unul dintre ai mei, să probezi cum e să fii mamă cu program complet. Elena a zis pas. N-a mai mers la orfelinat, dar de Mihăiță n-a putut uita. Pentru ea a rămas semaforul interior: să nu faci nimănui rău, niciodată.

O strânse în brațe, i se făcea frig, de parcă iarna bătuse la ușă, deși era doar toamnă târzie și caloriferele mergeau. Ce să mai facă acum? Să-l ajute pe Dănuț cu bagajul? Ce bagaj? Să-i pună și puloverele groase? Aici n-aveai parte de cald prea mult, vara abia dura cât să pornești aerul condiționat… Se gândi la mama ei, la Suceava. Ce nu era acolo? Zăpadă și ceai fierbinte până-n miez de noapte. Ar vrea să se ducă și să nu se mai întoarcă vreo săptămână, dar mama nu mai e… Și Dănuț, poate, nu va mai fi nici el…

Adevărul e că nu de libertate avea nevoie, ci de el alături. Așa cum era: o cafea la miezul nopții, o discuție până dimineața, o fugă nebună la teatru sau la agroturism. Niciodată n-au putut planifica nimic, cele mai frumoase momente le-au ieșit din scurt, improvizate, spontane, după o idee răsărită din senin.

Ce faci, Eleno?
Sunt prinsă! Două interviuri și după aia banca…
Hai, lasă! Fugim? Măcar pe dealuri.

Și lăsa tot, și după o oră se plimbau în pădure, așa, fără cuvinte, și era… bine.

Viitorul ăsta bun rămăsese în urmă. Al ei. El va avea un altul: cu noua iubită, care chiar aștepta copil… copil! Asta era povestea? Sau, și mai nasol, totul fusese un fel de minciună? Primul era cumva mai digerabil, dar al doilea o rănea până-n măduvă. Trebuie să fi fost atât de neimportantă, să nu-i fi putut aduce bucurie cât să nu-i treacă vreodată prin cap să plece…

Stătea la geam cu genunchii pe calorifer, tremurând zdravăn. Îl auzea pe Dănuț umblând de colo-colo, trântind uși și sertare. Când a pocnit ușa și-a dat seama că s-a terminat. S-a tras la o parte, a scuturat ghiveciul de flori de pe pervaz cât colo și a început să țipe în pernă.

Nu, nu s-a simțit mai bine. Pământul negru printre cioburi, pe faianță, parcă a trezit-o la realitate. Gata, așa arată totul acum negru. Nici urmă de lumină. Doar un tunel întunecat, cât vezi cu ochii.

Și totuși… Mai rămăsese o prietenă.

Elena s-a târât până-n dormitor, a luat telefonul și a tastat cu mâini tremurânde:

Lenuțo…

Nu era plâns, era ceva între urlet de animal rănit și suspin. Dar Lenuța a înțeles totul, pe jumătate de cuvânt.

A plecat Dănuț?
Da…

Lasă, mâine sunt la tine!
Ai înnebunit?! Să nu cumva să! N-am să-mi iert dacă pățești ceva pe drum cu burta aia mare. Dar stai… Tu știai ceva?
Banuiam. Data trecută Dănuț nu a ridicat ochii la mine. Acum pricep. Eleno, o să fie bine!
Ce să fie bine?! A plecat totul de râpă… Eu ce o să fac?
Ia-ți o rochie!

Ce?!
Ai auzit bine. Cumpără-ți rochia aia pe care n-ai avut inimă să dai banii. Chiar azi! Trimite-mi poza după! Ieși din casă, nu te încuia, nu plânge, nici nu se merită. Și apoi, cumpără-ți bilet! Hai în munți cu mine!

Dar tu naști curând!
Ce, crezi că-s pensionară? Nici corturi nu iau, ne oprim la pensiune, tragem aer proaspăt și gata. La mine acasă e nebunie, Fănel are turneu, iar fetele sunt la cantonament la Târgoviște. Hai, te aștept cu numărul trenului! Nu mă stresa, că-ți vin în flip-flopi!

După convorbire, Elena s-a privit serios în oglindă. Da, nu mai era domnișoară, dar nici la cheremul vârstei nu era. Ce-ai, cucoană, îl lași pe altul să-ți adune nămolul? Dacă Dănuț crede că te întinde la pat, să se uite ciudat! Prea de tot! Lenuța are dreptate.

Și-a luat rochia roșie, nebună, stridentă. Taman pentru revoltă. Nu și-a mai bătut capul cu nuanțe cuminți, cumințenia era bună la statistici, nu la inimă făcută fărâme.

A șters lacrimile, s-a ridicat și a dat telefoane: anulat tot, restaurant, petrecere, tot calendarul inversat! Vine o vreme când trebuie să mergi înainte fără privit în urmă.

După care și-a făcut de cap cu o mătură și cârpa de, a uitat total de aspirator. Și-a luat liber la improvizație!

Călătoria a ieșit neașteptat de bună, chiar cu trenul ce oprea-n trei gări. Printre păduri și dealuri, ea și Lenuța râdeau, discutau serios, râdeau iar și-și scuturau sufletul, să rămână doar ce-i de păstrat.

Ce să-ți spun? Vino acasă, Eleno! Îți faci treabă și aici, știi, copiii-s peste tot. La noi crește cartierul ca pe drojdii, poți deschide zeci de ateliere pentru ei. Pe tata-l mutai mai aproape, nu? Acum nici nu mai trebuie să-l smulgi de pe pământul lui, e aici. Gândește-te.

Și Elena a decis: a vândut apartament, mașină, a adunat actele, și l-a văzut pe Dănuț de vreo două ori, cât să termine civilizat, apoi gata. Bifat, șters numărul, pa!

Suceava a întâmpinat-o cu mălini înfloriți, totul curat și luminos. În câteva săptămâni și-a recăpătat ritmul, a cumpărat apartament aproape de tatăl ei. A întâlnit-o pe doamna Maria, noua prietenă a bătrânului, cochetă, suflet cald. Elena s-a bucurat sincer: cine ești tu să refuzi altei ființe puțină fericire?

Ce-i zici, Elenuța, de domnul Gică nostru? îi șoptește Maria printre chicote și priviri.
Elena râde și simte în piept o lumină. Dacă tata și-a regăsit dragostea la șaptezeci, poate, undeva, are și ea o șansă. Doar să nu se grăbească!

Un an a trecut ca o adiere. Două ateliere pentru copii, personal cât cuprinde. Și-a schimbat coafura, a luat o cățelușă, visul de demult, și părea că tot mapamondul îi e la degetul mic. Seara însă, când cenușiul se întindea pe bucătărie, dorul mușca înapoi. Ar fi dat orice să-i audă din nou vocea lui Dănuț: Ei, ce-i, Eleno? Ți-e rău? Vrei ceai cald, să vorbești cu cineva?

Știa că nu-i sănătos, că un sfârșit trebuie să fie chiar un capăt. Dar nu putea forța inima să uite.

Când, la un an și jumătate după vânzarea afacerii, a primit citație din cauza vreunui impozit, aproape că s-a bucurat ocazie să se miște!

Totul s-a rezolvat într-o zi și, cu încă o zi rămasă până la tren, s-a dus în cartierul vechi. Un centru fusese închis, celălalt lucra copiii desenau, un profesor tânăr îi amuza imitând un urs și toți chioteau, stropind cu acuarele. Elena a zâmbit și a plecat mai departe, pe lângă vechiul ei bloc, parcul cel drag, locul visurilor ei neîmplinite.

N-a știut de ce a intrat pe alee. Poate din obișnuință sau nostalgie. Pe bancă, lângă fântână, stătea un bărbat cu cărucior de copil părea cunoscut… A mai făcut câțiva pași, a înghețat: era Dănuț. Grizonat, mereu cu umerii strânși, dar cu privirea pierdută. Se scăzuse, încerca să devină mic.

N-a putut să plece fără să-l salute.

Dănuț…

La auzul vocii, s-a făcut cât un purice și parcă i-a mai coborât o anină în umeri.

Salut, Eleno.

A stat pe bancă lângă el, neștiind ce să zică.

Cum o duci?
Prost, Eleno. Rău de tot.

Nu a renunțat:

De ce?
Pentru că-s singur și prost. Am pierdut tot ce era bun, ca ultimul fraier. O prostie m-a costat totul.
Nu cred. Uite ce ai! I-ai arătat căruciorul.

E fetiță, Eva.
Soție tânără, copil, ce-ți lipsește?
Soția nu mai e. Milla a murit la naștere.

Elena a rămas fără aer. Deodată, nu-i păsa că fata aceea îi luase bărbatul îi părea doar infinit de rău de tânăra care, într-o noapte de sărbători, a prins o clipă de slăbiciune la Dănuț și a încercat să-și croiască noroc.

Au tăcut amândoi mult, și când au început să vorbească, nu-și mai găseau cuvintele de cât aveau de spus, nici nu băgau de seamă când Eva s-a trezit, s-a uitat cu ochi mari la stelele licărinde, la felinarele parcului.

Elena s-a apropiat să-i vadă fața și brusc și-a amintit: Când vei vedea copilul tău, vei înțelege, Eleno!

Șase luni mai târziu, doamna directoare, de-acum bine-cunoscuta doamnă Maria, i-a deschis ușa și l-a adus pe Mihăiță, brunețel și serios, lângă biroul ei.

Știi de ce sunt aici, Mihai?
Pentru mine.

Vrei să vii la mine?
Nu cred. Oricum o să mă dați înapoi, toți mă dau…

I-a arătat poze cu Eva și Dănuț.

Soțul tău?
Da.
Și ea e fiica ta?
Nu, Mihai. Nu e.

O scânteie i-a luminat fața. Elena a luptat să n-o piardă.

Nu e a mea, dar o să-i fiu mamă. Dacă vrei, și ție. Dar nu e de încercat, e de făcut. Pentru că așa se face. N-am să te dau niciodată. Dar mă ajuți și tu, te rog? N-am experiență de mamă, dar tare aș vrea să fiu. Pentru tine. Pentru Eva. Mă ajuți?

Mihai a făcut ochii mari și, cu toată seriozitatea lumii, a atins mâneca de la rochia roșie a Elenei.

Îți place?
Mult.
Și mie. Am cumpărat-o când mi-a fost foarte greu. Și mi-a prins bine!
Și mie să-mi iasă…
Să iasă! Promitem!

Trei ani mai târziu, pe o potecă în Munții Bucovinei, se plimbau în șir indian o femeie cu doi copii și un bărbat trecut de a doua tinerețe. Mihai, slăbuț, ochi negri, bătea câmpii să nu-și scape surioara Eva, sprintenă, cu replică peste tot.

Eva, mergi mai încet, sunt lupi în pădure!
Știu eu! Mami face griș cu lapte la lupi!
Dar numai cu cocoloașe, cum îți place ție, Eva! râde Elena.
Atunci să le dea și mierea, că mie îmi place mierea!

Toți rânjeau și, peste poiană, râsetele se unduiau, urcând spre zări.

Era o zi de primăvară luminată. Și, uite-așa, fericirea complicată devenise, în sfârșit, simplă și adevărată.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

nine − three =

Fericirea complicată
Îți vei găsi norocul. Nu trebuie să te grăbești. Pentru toate există un timp al lor Polina avea o tradiție veche, poate puțin ciudată. În fiecare an, înainte de Revelion, fata mergea la ghicitoare. Trăind într-un oraș mare, nu-i era greu să găsească una nouă. De fapt, Polina era singură. Oricât încerca să cunoască un tânăr cu adevărat valoros, totul era în zadar. Parcă toți băieții buni dispăruseră de mult… — Anul acesta îți vei întâlni norocul! — a spus cu solemnitate ghicitoarea cu ochii negri, privind într-un cristal sclipitor. — Dar unde? Unde îl voi întâlni? — a întrebat Polina nerăbdătoare. — Îmi spuneți același lucru în fiecare an. Anii trec, iar norocul tot nu l-am întâlnit. M-au trimis la dvs., sunteți cea mai vestită ghicitoare din oraș. Vreau să-mi spuneți locul exact! Altfel, vă fac reclamă negativă… — a amenințat fata. Ghicitoarea a dat ochii peste cap, realizând că are de-a face cu o clientă insistentă care nu se va lăsa prea ușor. Știa că dacă nu-i va spune ceva convingător, fata ar fi stat acolo până seara, blocând rândul celor dornici să afle ce le rezervă soarta. — În tren îl vei întâlni! — a rostit cu ochii închiși. — Îl văd clar… blond, înalt și foarte chipeș. Ca-n povești… — Vai ce bine! — a răsuflat ușurată fata. — Dar în care tren, când anume? — Chiar înainte de Revelion! — a continuat entuziasmată ghicitoarea. — Mergi la gară. Inima îți va arăta spre ce direcție să-ți iei biletul… — Mulțumesc! — a zâmbit fericită fata. Polina a ieșit din blocul ghicitoarei, a luat un taxi și s-a grăbit spre gară. În fața ghișeului de bilete, entuziasmul i-a pierit puțin. Privea încurcată la orar, neștiind deloc spre ce oraș să cumpere bilet… — Spuneți! — vocea iritată a casierei a trezit-o pe Polina din încâlceală. — Dnipro… pentru 30 decembrie. Cupeu, vă rog, — a murmurat Polina. Deja se imagina stând într-un compartiment primitor, savurând un ceai, și deodată, ușa se deschide și intră el, viitorul ei soț… Ajunsă acasă, Polina a început să-și strângă grabnic lucrurile esențiale pentru drum, căci trenul pleca târziu în noapte… Nu s-a gândit la consecințele călătoriei. Nici la ce va face în noaptea de Anul Nou într-un oraș necunoscut. Își dorea doar ca prezicerea ghicitoarei să se îndeplinească cât mai repede. Era atât de greu să simți că nu contezi pentru nimeni. Mai ales în zilele de sărbătoare. Toți cumpărau cadouri, pregăteau masa pentru familie… Toți, în afară de ea… După câteva ore, Polina stătea în compartiment cu un pahar de ceai. Totul era așa cum își imaginase. Doar că mai rămânea să apară prințul promis. — Bună sănătate! — a salutat o bătrână aruncând un geamantan mare în compartiment. — Unde e celălalt loc? — Aici… — a clipit încurcată Polina, indicând patul din față. — Sunteți sigură că e vagonul dvs.? — Sigur, draga mea, nu greșesc, — a zâmbit doamna și s-a așezat pe locul liber. — Iertați-mă, dați voie să trec, — a murmurat Polina. Fata a început să realizeze că a făcut o greșeală. — Dați să cobor! M-am răzgândit! — Stai, să ascund geanta, — a spus bătrâna, neînțelegând ce se întâmplă. — Gata… trenul a pornit, — a oftat greu fata. — Ce fac acum? — De ce vrei așa deodată să cobori? Ai uitat ceva? — a întrebat femeia. Polina a ignorat întrebarea și s-a întors spre geam. Știa că femeia nu era de vină, că ea singură s-a pus în situația asta. Între timp, doamna Svetlana Alexandra a scos din geantă plăcinte calde de acasă și a început să o servească pe Polina. — La fiica mea am fost în vizită, — i-a explicat Polinei. — Acum mă grăbesc acasă, vine fiul meu cu mireasa lui. Împreună vom sărbători Anul Nou. — Ce noroc… Eu cred că voi petrece Revelionul la gară, — a spus trist Polina. Vorba cu vorbă, fata a povestit bătrânei toată aventura ei. — Vai de tine! De ce alergi la șarlatani? — a certat-o bătrâna. — Îți vei găsi norocul, fata mea. Nu trebuie să te grăbești. Pentru toate există un timp… A doua zi, Polina a coborât pe peronul unui oraș pe care îl vedea prima oară. A ajutat-o atent pe bătrână să coboare din tren și s-a oprit, neștiind ce să facă mai departe. — Mulțumesc, Polina! Să ai un An Nou fericit! — i-a spus Svetlana Alexandra. — Și dvs.! — a zâmbit trist Polina. Femeia a privit-o pe fată, neștiind cum s-o încurajeze. Știa că perspectiva de a petrece Revelionul la gară nu e cel mai bun început de an. — Polina, hai cu mine! — a propus deodată bătrâna. — Împodobim bradul, punem masa de sărbătoare… — Vai, nu se cade… — s-a fâstâcit fata. — Și la gară se cade? — a zâmbit bătrâna. — Hai, nu mai discutăm! Polina a acceptat invitația doamnei. Svetlana Alexandra avea dreptate; afară pornise o vijelie, nu avea sens să se plimbe pe la gară. — Sasha și Liza sunt deja acasă, — a zâmbit bătrâna. Sasha a văzut pe geam cum mama ajungea cu taxiul. Băiatul s-a grăbit să-i ia bagajul greu din mâini. — Sasha, dragule, bine ai venit. Și nu sunt singură, am oaspete. E fiica unei vechi prietene, Polina, — a făcut cu ochiul bătrâna spre fată. — Minunat! — a spus tânărul. — Poftim, Polina, intră. Fata l-a privit pe blondul înalt și frumos și s-a înroșit. Era chiar imaginea pe care o văzuse în tren. Oare destinul n-a încetat să glumească pe seama ei? — Unde e Lizuca? — a întrebat mama. — Mamă, Liza nu mai e și nici nu va mai fi. Nu vreau să vorbim despre asta. Bine? — s-a încruntat Sasha. — Bine… — s-a oprit femeia. Seara, toți erau la masă, așteptau trecerea în Noul An. — Polina, cât stai la noi? — a zâmbit Sasha, punându-i salată în farfurie. — Nu… plec dimineață, — a spus fata cu tristețe. Nu voia deloc să plece atât de repede din acea casă primitoare. I se părea că îi cunoaște pe Svetlana Alexandra și pe Sasha de o viață. — Nu pricep ce grabă e asta? — s-a supărat bătrâna. — Polina, stai cât mai vrei. — Chiar așa, Polina, mai rămâi. Avem un patinoar superb, mergem diseară. Nu pleca așa în grabă… — a rugat-o Sasha. — M-ați convins, — a zâmbit Polina. — Cu drag rămân. Anul următor au întâmpinat și ei Noul An împreună: Svetlana Alexandra, Sasha, Polina și micuțul Artem… Voi credeți în miracole de Anul Nou?