Soțul meu a întârziat la înmormântarea tatălui meu. În acea zi am aflat unde era cu adevărat.
A întârziat la înmormântarea tatălui meu. M-a sunat cu cincisprezece minute înainte de ceremonie, spunând că este blocat în trafic, că e o zi groaznică, că vine imediat.
Stăteam în fața bisericii Sfântul Nicolae din Chișinău, cu palmele reci strânse pe poșetă, în paltonul negru. Dădeam din cap, deși el nici nu mă putea vedea.
Oamenii se adunau încet înăuntru. Cineva mi-a dat un șervețel, altcineva mi-a atins ușor brațul. Toți erau acolo. Numai el lipsea.
Sicriul era deja lângă altar. Îl priveam, încercând să nu mă gândesc la tată, care mereu mă întreba dacă soțul meu o să ajungă la timp, dacă iar se ivește ceva. Îi promiteam că de data asta va fi sigur acolo. Poate întârzie la slujba de la birou, la cină, la aniversări, dar nu la așa ceva.
Slujba a început fără el. Telefonul din buzunar a vibrat o dată, apoi încă o dată. Nu am răspuns.
După ceremonie, cineva a făcut o fotografie. Foarte obișnuităo grupă de oameni, flori, cerul cenușiu. Seara, am văzut poza pe internet. Și atunci, fără să vreau, am dat peste altă fotografie, făcută chiar în aceeași zi, la aceeași oră, într-un loc care nu avea nimic de-a face cu cimitirul.
Am rămas câteva clipe privind telefonul, încercând să înțeleg ce văd. Era o imagine luminoasă, plină de râsete, baloane colorate și o masă plină de mâncare. Cineva marcase localul La Violeta, pusese ora, câteva inimioare în descriere. Totul era vesel, ușor, complet nepotrivit pentru ziua pe care tocmai o trăisem.
În fundal, puțin deoparte, i-am văzut chipul. Zâmbitor. Relaxat. Un fel de zâmbet pe care nu l-am mai văzut de multă vreme. Stătea lângă ea. O femeie despre care nu știam încă nimic, însă intuiția mea a recunoscut-o instant. Își rezema mâna pe umărul lui, prea familiar ca să fie de la serviciu sau o prietenă de prieteni.
Ora din fotografie era exact aceea în care eu stăteam în fața bisericii și ascultam cum îmi promitea la telefon că vine imediat. Că deja intră în parcare. Că mai e puțin.
Nu-mi amintesc drumul spre casă. Îmi amintesc doar liniștea apăsătoare în apartament, poza cu tata pe comodă și aceea întrebare care mă bântuia: cum a putut să greșească atât de mult calculele de timp?
Când Ion a ajuns, totul se terminase. Înmormântarea, parastasul, primul șoc. A intrat încet, parcă sperând că nu îl voi vedea. Purta o cămașă pe care nu i-o văzusem niciodată, mirosea a parfum străin și vin.
Îmi pare rău, a zis din prag. Nu am vrut
Nu l-am lăsat să termine. Am pus telefonul pe masă și l-am împins spre el. S-a uitat la el, întâi fără să înțeleagă, apoi din ce în ce mai atent. Zâmbetul i s-a șters de pe față.
Nu e cum crezi tu, a spus repede. A fost doar o aniversare la un coleg. M-am oprit puțin, am vrut să ajung
Nu ai ajuns, l-am întrerupt. La înmormântarea tatălui meu.
S-a prăbușit pe scaun. Și-a trecut mâna prin păr, așa cum face când e tensionat. A început să vorbească. Despre planificare proastă, despre faptul că nu a prevăzut traficul, că a crezut că are timp. Că nu a vrut să mă rănească, nici azi, nici vreodată.
L-am ascultat, dar fiecare cuvânt al lui mi-a sunat străin. Parcă povestea viața altcuiva. În mintea mea îl vedeam pe tata cum își aranjează cravata înainte să plecăm, îmi zice să nu mă îngrijorez, că totul se rezolvă. Astăzi am înțeles că nu se rezolvă totul.
Ieși. i-am spus.
Cum adică? m-a privit neîncrezător. Putem să discutăm.
Am discutat. Acum ieși, am răspuns liniștit.
S-a împachetat în grabă. Câteva lucruri într-o geantă, încărcătorul, cămașa. Stătea în ușă, parcă așteptând să-l opresc. Nu am făcut-o. În zilele următoare a sunat. A trimis mesaje. Și-a cerut iertare, s-a justificat, a promis. A jurat că a fost o greșeală, că nu mă va mai dezamăgi niciodată. Că a înțeles.
Ne-am văzut încă o dată. S-a așezat în fața mea, obosit, de parcă îmbătrânise peste noapte. Mi-a spus că vrea să se întoarcă. Că va îndrepta tot. Că mă iubește. L-am privit și am simțit un singur lucru: oboseala. Nu furie. Nu ură. Doar o oboseală adâncă față de cineva care a putut să aleagă o aniversare străină în locul durerii mele.
