Jurnal, 5 mai
Au trecut patru ani de când am intrat în concediu de creștere a copilului. S-a nimerit ca diferența de vârstă dintre copiii noștri să fie mică, așa că mă ocup de ei cât pot de bine, conștiincios, cum se cade la o mamă. Soția mea are două locuri de muncă, iar noi avem apartamentul nostru în Chișinău, așa că gestionăm cumva toate cheltuielile, deși nu e ușor cu prețurile astea care cresc ca aluatul.
La douăzeci și cinci de ani ce ai realizat? Trebuia deja să ai o carieră adevărată, nu ca fata mea, să stai numai între scutece mi-a zis soacra, cu privirea aia tăioasă.
Cumnata mea, Ana-Maria, nici nu voia să audă de căsătorie sau copii. Era mereu preocupată de aparență și distracție, se mândrea cu tinerețea și farmecul ei. Nu voia să-și sacrifice anii buni în fața unui cămin sau a copiilor. E alegerea ei, dar eu hotărâsem altfel cu cinci ani în urmă, când am decis să-mi întemeiez familia. Culmea e că nici cariera Anei-Maria nu mergea grozav. Era mai mult invidioasă și răspândea bârfe despre toți.
Pe scurt, tânăra mea cumnată nu pierdea timpul ba city break la Brașov, ba weekend la Mamaia, ba escapadă la munte. Acum vreo lună, a venit la mine aproape în lacrimi. Șefa ei de la firmă urma să intre în concediu de maternitate, iar conducerea căuta pe cineva să îi țină locul. Cei interesați trebuiau să scrie un proiect excepțional, câștigătorul urmând să primească postul de șef. Ana-Maria nu e chiar pricepută la calculatoare, iar ideea să ducă un proiect atât de important aproape că o băga în boală.
Și soacra, în stilul ei, a început să mă zorească: să o ajut, că sunt deștept, priceput, să nu o las pe fată de izbeliște. Sincer, nu vedeam cum aș putea să fac față la un proiect așa ambițios și să mă ocup, în același timp, de doi copii mici. Dar soacra, cu inima largă când e vorba de Ana-Maria, a promis solemn că ea va prelua toate treburile casei, numai să mă aplec asupra proiectului. Am zis da.
A doua zi dimineață, mă sună soacra:
Nu pot să stau cu copiii, merg la țară, la Căușeni, să pun murături și dulceață. Vedeți voi cum vă descurcați fără mine!
Cumnata n-a mai dat nici ea pe la noi. Am încercat să lucrez la proiect toată noaptea, dar abia de țineam ochii deschiși. Aș fi vrut să o ajut, dar nu eram deloc stăpân pe timp nimeni nu s-a oferit cu adevărat să stea măcar o oră cu puii mei.
Apoi, Ana-Maria a izbucnit:
De ce nu e gata? Ai promis, nu?
Am răspuns calm, dar apăsat:
Și tu și mama voastră ați jurat că stați cu copiii, să am timp pentru proiect, dar nu v-ați ținut de cuvânt. Nu pot face slujba altuia când abia reușesc să-mi văd de a mea.
Fata s-a supărat, a trântit ceva de la distanță, a zis că va face singură tot, deși era clar că n-o să reușească. Din lene și lipsă de organizare, proiectul a fost abandonat, iar Ana-Maria nu a primit postul dorit.
Soacra s-a întors cu vorbe grele:
Ești rău, ai vrut să o sabotezi pe fiică-mea. E doar invidie!
Nu am simțit nevoia să mă apăr. Cel mai important e că soția m-a înțeles perfect și mi-a interzis orice implicare viitoare cu sora ei. Acum, să se descurce fiecare singur, pe drumul ales. Am învățat că trebuie să trag linie între a fi de ajutor și a fi folosit. Și, mai presus de toate, familia mea mică rămâne prioritatea mea.
