Într-o zi liniștită de miercuri, mergând cu trenul spre țară, mă simțeam oarecum tulburat. Vagonul era aproape gol, iar liniștea era întreruptă doar de zgomotul roților pe șine. O bătrână a urcat la gara din Galați, ocupând locul lângă mine; se vedea după mâinile muncite că merge spre grădina ei, la fel ca mine și ca mulți dintre cei din vagon. Gândurile mă copleșeau, amintindu-mi de Maricica, soția mea pe care o pierdusem. Mersul spre ogor fusese mereu bucuria noastră comună, dar după ce ea s-a îmbolnăvit și a plecat, mă ferisem de acel loc, simțind un gol nespus în suflet.
Când trenul a ajuns la stația din Tecuci, bătrâna s-a întors către mine și mi-a spus cu un glas blând, aproape șoptit: Astăzi e o zi cu soare. O să reușim să facem câte ceva. Mi s-a făcut pielea de găină exact aceste vorbe le rostea și Maricica înainte să plecăm împreună la muncă. Am ridicat ochii spre ea, dând din cap, și am început să povestim despre recoltele slabe din acest an, despre iarna grea, despre nădejdea în primăvara ce urma.
Când am coborât la stația de autobuz din sat, am realizat că nu mai întâlnisem niciodată această femeie, deși părea atât de familiară. Am mers împreună pe drumul spre grădinile de la marginea satului, apoi ne-am despărțit, fiecare spre parcela lui. Ajuns la terenul meu de lângă Prut, am văzut că iarba și buruienile acapăraseră aproape tot. Absența de luni de zile lăsase urme, dar discuția cu bătrâna din tren parcă îmi redase sufletul și energia.
Mi-am suflecat mânecile și am început să curăț terenul, săpând și smulgând buruienile cu o vigoare de care nu mă credeam capabil. Solul mă primea nespus de roditor, și simțeam că nu era momentul să vând ogorul. M-am așezat pe banca veche, gustând sandvișuri cu brânză de casă și ceai, admirând lalelele roșii și galbene care se legănau lângă gard și merele coapte sub mărul cel nou sădit de Maricica.
Sufletul meu s-a luminat, și mi-am spus că trebuie să vin mai des aici, printre flori și pomi. Strângând ciuperci de la liziera pădurii, parcă simțeam cum se ridică povara de pe inima mea, și am decis să nu mai abandonez nici munca, nici ogorul, pentru că aducea bucurie și rost vieții mele.
Pe drumul de întoarcere, pe poteca ce ducea spre sat, am revăzut-o pe bătrâna din tren. Am împărțit câteva mere roșii și ochiuri de pâine, povestind despre grădini și recolte. M-a încurajat, spunându-mi că viața încă mai are multe de oferit, că munca pe pământ e un izvor de veselie și rost. Când am ajuns la stația mea și am coborât, am privit soarele apunând peste dealuri, simțindu-mă împăcat și cu inima ușoară, fără povara tristeții de altădată.
