Moja mama je samopouzdana i zna voljeti! A ovaj muškarac je htio to iskoristiti, dobro da smo se mi pojavili.

Moja mama ima sada 73 godine. Premda je u ozbiljnim godinama, dosta je moderna žena i još uvijek poprilično aktivna, prava Zagrepčanka u duši! Četrdeset godina bila je u sretnom braku s našim tatom. Iskreno, ne možemo se zamisliti sretnijima što smo odrasli u takvoj obitelji.

Tata i mama su se stvarno voljeli, pa kad je mama napunila 63, a tata preminuo, jedva je to preživjela. Mi smo joj, naravno, pomagali koliko smo mogli nudili joj da se preseli k nekome od nas, ali ona je uporno odbijala. Govorila je da ima prijateljice u kvartu i da ne želi napustiti onaj isti veseli stan u kojem je s tatom živjela.

Godine su prolazile, bol se smanjila i poslije smo o tati mogli razgovarati za stolom, evocirati sretne, smiješne uspomene, dok mami više oči nisu bile mokre. Postala je čak, mislim, i malo mlađa, barem duhom.

Jedanput došli smo brat, ja i naše obitelji kod mame u posjet. Samo što smo zakoračili u njezin hodnik, ona je izjavila s vrata da ima muškarca kod kuće, jednog svog prijatelja, i da ga moramo tretirati s poštovanjem. Naravno da smo ostali pomalo zatečeni. Dosad je uporno tvrdila da nikada više ne traži partnera.

Jer, zašto bi žena u godinama pazila na nekog muškarca? Govorila je da joj je bolje samoj, ne treba joj nikakav frajer. I evo, sada, prijatelj sjedi za stolom. Mi odrasli, sve znamo prijateljstvo… ima tu i nečeg više. Ukratko, nismo sigurni treba li nešto mami prigovoriti ili šutjeti. Realno, nije nam sjela cijela situacija. S druge strane, mama je zrela žena, prošla svašta i zna što radi. Odluka je na njoj, hoće li graditi odnos s nekim ili ne. Nama preostaje da ju podržavamo.

Sjeli mi za stol, frajer se predstavio, zove se Stjepan. Čovjek od svojih 60-ak godina, crna, bujna kosa, neki fensi sako. Na prvi pogled, rekla bi da je direktor iz Dubrave, ali zapravo običan umirovljenik. Bio je iznimno pričljiv, sipao šale i anegdote, uglavnom na svoj račun. Ali najviše nas je iritiralo što nije rekao ništa osobno o sebi čim bi ga pitali nešto konkretno, on bi mijenjao temu. Ukratko, nije nam bio baš simpatičan. A vrhunac kad smo se prvi put sreli, odmah se obratio bratu i tražio kunu posuditi. Sve nam je odmah bilo jasno. Nama je, ali mami baš i ne.

Mama je, doslovno suznih očiju, zamolila mog brata da mu posudi novac i on to učini. Dva dana kasnije, stiže poruka. Nazvala nas Stjepanova kći i rekla da je njezin tata prevarant. Specijalizirao se za starije dame šarmira ih, slatkorječi, živi kod njih i troši njihove pare dok traje. Kad ponestane kunica, samo nestane. Na taj način već je prevario deset žena. Odmah sam javila bratu, on ga zove, naravno mobitel isključen. Na adresi gdje je navodno živio, nitko nije čuo za njega tamo je već ekipa, više stanara. Tako je brat izgubio novac, a mama u ovom krugu života srce.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

seventeen + 13 =

Moja mama je samopouzdana i zna voljeti! A ovaj muškarac je htio to iskoristiti, dobro da smo se mi pojavili.
Orfana care a dus un inel neobișnuit la amanet pentru a salva un câine maidanez. Gestul bijutierului a stârnit uimire Acum cinci ani, lumea lui Leonid Petrovici s-a prăbușit — și a renăscut din cenușă cu o forță uluitoare. Atunci, fiica lui de șase ani, Marta, un înger luminos în trup de copil, a început să-și piardă puterile. Zâmbetul ei, care odinioară lumina cele mai întunecate încăperi, devenea tot mai rar. Medicii, la început reținuți, apoi reci ca gheața, au dat verdictul: boală incurabilă. Tumoră cerebrală. Un cuvânt imposibil de rostit fără să tremuri. Dar pentru Marta nu a fost o sentință — ci o provocare pe care a acceptat-o cu demnitate regală. Leonid și Galina, oameni cu inima frântă înainte să știe că se poate frânge, au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a-i oferi fiicei lor o șansă la o viață normală. Visau ca Marta să meargă la școală, să învețe literele, să numere, să citească o poveste înainte de culcare. Visau la ceea ce pentru mulți e obișnuit. Pentru ei — era un miracol. Au angajat o profesoară — Daria Victorovna, o femeie cu mâini calde și inimă înțeleaptă. După două săptămâni, ea a observat un simptom îngrijorător: după fiecare lecție de jumătate de oră, Marta avea dureri de cap acute. Fetița își strângea tâmplele, se făcea palidă, dar insista să continue. „Vreau să învăț, — spunea ea. — Trebuie să reușesc.” Daria Victorovna, neputând să tacă, le-a recomandat părinților să meargă la medic: — Poate nu e doar oboseală. Trebuie verificat. Serios. Foarte serios. Galina, cu intuiția unei mame, a simțit că ceva nu e în regulă. A programat fetița la investigații chiar în acea zi. Dimineața următoare, întreaga familie — tatăl, mama și Marta, fragilă ca o floare de primăvară — au mers la spital. Leonid, bărbat puternic, sigur pe sine, se convingea: „Sunt schimbări de vârstă. Organismul crește. Va trece.” Nu putea, pur și simplu nu putea accepta gândul că fiica lui e bolnavă. Marta era un miracol — copilul mult așteptat, născut la 37 de ani, când toți credeau că nu vor mai avea copii. În fiecare dimineață șopteau: „Mulțumim, Doamne, pentru ea.” Iar acum Dumnezeu părea că o ia înapoi. Trei ore — o eternitate — au petrecut în spital. Medicul era rece ca vântul de iarnă. Dimineața următoare, lăsând-o pe Marta cu bona, părinții s-au întors pentru rezultate. În cabinet i-a întâmpinat tăcerea și o privire grea. — Copilul dumneavoastră are o tumoră cerebrală, — a spus medicul. — Prognosticul — nefericit. Galina s-a clătinat ca lovită. Fața lui Leonid s-a împietrit. Stătea ca în ceață, necrezând, nerecunoscând, neacceptând. Nu putea fi adevărat. Era o greșeală. O greșeală a Universului. Au alergat la alt spital, apoi la al treilea, la al patrulea. Peste tot — același diagnostic. Aceeași sentință. A început lupta. Lupta pentru fiecare zi, pentru fiecare respirație. Leonid și Galina au vândut afacerea, casa, mașina. Au zburat în America, Germania, Israel. Au plătit pentru metode experimentale, pentru cele mai bune clinici, pentru speranțe luminoase. Dar medicina a ridicat din umeri. Marta se stingea. Lent, necruțător. Și totuși — cu zâmbetul pe buze. Într-o seară, când soarele apunea și colora camera în aur, Marta i-a spus tatălui: — Tata… mi-ai promis un cățel de ziua mea. Ții minte? Vreau să mă joc cu el… O să apuc? Inima lui Leonid s-a rupt. I-a strâns mâna mică, s-a uitat în ochii ei plini de lumină și a șoptit: — Sigur, draga mea. Sigur că-ți vom lua. Și vei apuca să te joci cu el. Promit. Galina a plâns toată noaptea. Leonid a stat la fereastră, privind în întuneric, și a șoptit în gol: — De ce o iei? E atât de bună, atât de luminoasă… Ia-mă pe mine! Ia-mă în locul ei! Eu nu sunt necesar acestei lumi, dar ea — ea e necesară tuturor! Dimineața următoare a intrat încet în camera Martei, ținând la piept un cățeluș — un golden retriever cu ochi plini de bunătate. Deodată, cățelul a sărit, a alergat pe covor ca fulgerul și a sărit pe pat. Marta a deschis ochii — și pentru prima dată după mult timp a râs. — Tata! Ce frumos e! — a strigat ea, strângând cățelul la piept. — O să-l numesc Zeus! Din acea zi nu s-au mai despărțit. Zeus a devenit umbra ei, apărătorul ei, vocea ei când cuvintele nu mai veneau. Medicii îi dădeau Martei șase luni. A trăit opt. Poate dragostea pentru Zeus i-a dat putere să lupte. Sau poate a fost un dar de sus — un dar care continuă să trăiască. Când Marta nu mai putea să se ridice, vorbea încet cu câinele: — O să plec curând, Zeus. Pentru totdeauna. Poate o să mă uiți… Dar vreau să-ți amintești. Uite, ia inelul meu. A scos un ineluș de aur de pe deget și l-a agățat cu grijă de zgarda lui. Lacrimile îi curgeau pe obraji. — Acum sigur o să-ți amintești de mine. Promite-mi. Peste câteva zile Marta a plecat. S-a stins liniștită, în brațele părinților, cu Zeus lângă ea. Galina și-a pierdut mințile de durere. Leonid a devenit străin pentru sine. Iar Zeus — a refuzat să mănânce, stătea pe pat, privea în gol și aștepta. După o săptămână a dispărut. Leonid și Galina l-au căutat peste tot: în parcuri, pe străzi, în subsoluri. Simțeau vină — nu era doar un câine, era ultimul dar al Martei, sufletul ei, trăind în mângâiere și credință. A trecut un an. Leonid a deschis un amanet și un atelier de bijuterii. Le-a numit — „Zeus”. În fiecare bijuterie — o parte din amintire, în fiecare sunet de casă — ecoul râsului ei. Într-o dimineață, Vera, ajutoarea lui de nădejde, a spus: — Leonid Petrovici, a venit o fetiță. Plânge. Vă rog, ieșiți. A ieșit în hol — și a încremenit. În fața lui stătea o fetiță de vreo nouă ani, îmbrăcată modest, cu ochi speriați… și cu ochi identici cu ai Martei. Aceiași ochi întunecați, adânci ca noaptea, plini de durere și speranță. — Ce s-a întâmplat, draga mea? — a întrebat blând. — Mă cheamă Uliana, — a șoptit ea. — Am un câine… Muhtar. L-am găsit într-o zi, murdar, flămând. L-am salvat. L-am hrănit cum am putut… chiar am furat mâncare. Pentru asta m-a bătut mătușa. Am locuit cu Muhtar în subsol. Era apărătorul meu… Vocea îi tremura. — Azi l-au otrăvit niște băieți. Moare. Nu am bani de veterinar. Luați acest inel. Era pe zgarda lui. Vă rog, ajutați-l… Leonid s-a uitat la palma fetiței. Și a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare. Pe palma ei era chiar acel inel. De aur. Mic. Cu o zgârietură pe interior — urma unui deget de copil. A căzut în genunchi. Ochii i s-au umplut de lacrimi. Totul s-a limpezit. Lumea s-a răsturnat — și a redevenit clară. — Pune-l pe deget, — a șoptit el, tremurând, punând inelul la loc pe degetul Ulianei. — Stăpâna lui… s-ar bucura mult să știi că îl iubești la fel cum l-a iubit pe Zeus. — Zeus? — s-a mirat Uliana. — Acum îți povestesc totul. Dar acum — hai să mergem. Luăm pe Muhtar. Și-l salvăm. Au ajuns la o casă dărăpănată. Subsolul era întunecat, umed. Și acolo, pe o saltea veche, zăcea câinele. Slab, abia respirând. Dar când Leonid a intrat, câinele a deschis ochii. Și i-a lins mâna. — Zeus… — a șoptit Leonid. — Dragul meu, te-am regăsit. La clinica veterinară, medicii au luptat pentru viața câinelui. Uliana s-a rugat. Galina, venită în ultimul moment, a îmbrățișat fetița: — De acum vii la noi. Te joci cu Zeus. Te-a așteptat. După o oră Zeus era în siguranță. Iar Uliana — într-o viață nouă. Venea zilnic. Galina o îmbrăca ca pe o prințesă: rochițe, fundițe, agrafe. Dar într-o zi Uliana nu a venit. Zeus era agitat, alerga prin casă, adulmeca aerul. — S-a întâmplat ceva, — a spus Galina. — Hai, — a răspuns Leonid. — Zeus știe drumul. Au ajuns la bloc. Pe scară mirosea a mucegai și disperare. La etajul doi le-a deschis o femeie — beată, rea. Dar Zeus a trecut pe lângă ea și a intrat în cameră. Pe pat zăcea Uliana. Plină de vânătăi. Sângerândă. — Ce i-ați făcut?! — a strigat Galina. — E vinovată! Fură! — țipa mătușa. — Sunteți o criminală, — a spus Leonid cu voce de gheață. — O să vină poliția. Acum — luăm fata. La spital au tratat-o pe Uliana. Iar Leonid și Galina, folosindu-și toate relațiile, au obținut decăderea din drepturi a mătușii. Uliana a devenit fiica lor. Nu pe hârtie — ci în suflet. Iar Zeus? Stătea la picioarele ei în fiecare seară. Pe zgardă — inelul. Și de fiecare dată când Uliana îl mângâia, șoptea: — Îți amintești de ea, nu-i așa? Îți amintești de Marta? Iar Zeus o privea. Și îi lingea mâna. Ca și cum ar fi spus: „Da. Îmi amintesc. Întotdeauna îmi amintesc. Dragostea nu moare. Doar își schimbă forma.” Așa, din durere, pierderi și lacrimi, s-a născut un miracol. Un miracol numit — speranță.