Îmi aduc aminte cu drag de vara trecută, când prietenii mei buni, Vasile și Domnica, care locuiesc pe malul Mării Negre, au trecut printr-o întâmplare ce ne amintește de obiceiurile noastre moldovenești. Cuplul a fost invitat la un botez în Constanța, unde Vasile urma să fie nașul de botez. După slujba de la biserică, așa cum se obișnuiește la noi, a avut loc o petrecere mare, cu muzică și voie bună.
La acel ospăț, Vasile și Domnica au dat peste bunicii finului, oameni cu fire blândă și vorbă bună. Seara întreagă, aceștia nu conteneau să-și arate încântarea, povestind la toți cât de norocoasă este familia finului să aibă un naș ca Vasile om respectat, suflet mare, așa cum îl vedeau ei.
Încă mai râd când îmi amintesc cât de mult le-a plăcut bunicilor ideea că Domnica și Vasile au casă fix lângă mare, în Constanța. Voi ce naș minune aveți, dragi nepoți! Locuiește la mare! Ce dar, ce bucurie! Acum avem pe cine vizita la mare, fără să mai plătim pentru cazare. Rudele sunt cel mai mare noroc. Vasile dragă, ce bine că suntem neam cu tine! spunea bunica cu ochii strălucind de veselie.
Dar cine-ar fi crezut că bunica se va ține atât de bine de vorbă? După vreo două săptămâni, Domnica și Vasile au primit un telefon de la tatăl finului, Ion, care îi întreba dacă părinții lui pot veni să stea câteva zile, vreo trei-patru. Au ezitat puțin, au vorbit acasă, și până la urmă au decis să îi primească. La urma urmei, nu-i frumos să refuzi rudele, mai ales când toată lumea ține la tradiții. Era mijlocul verii, sezon de vârf, și amândoi lucrau mult, așa că să găzduiască musafiri nu era chiar simplu. Domnica chiar a trebuit să își ia liber de la serviciu, să fie gazdă cum se cuvine, că așa e la noi.
Au venit, au stat câteva zile, s-au bucurat de soare și de apă, iar la plecare, cu mulțumiri și zâmbete, și-au făcut bagajele și au pornit spre casă.
Dar, cu apartamentul lor micuț, două odăi, Domnica a hotărât atunci, în sinea ei, că data viitoare o să zică nu politicos dacă vor mai veni să-i fericească cu o vizită. E cu totul altceva când vin finul sau prietenii atunci se bucură împreună. Dar părinții prietenilor, plus musafiri, erau deja prea mult, mai ales pe timp de vară când trebuie să strângă bani să aibă și pentru iarnă.
Când am auzit întreaga poveste, m-a mirat un singur lucru. Părinții prietenilor, oameni trecuți de șaizeci de ani, și-au crescut copiii, au nepoți, și totuși au hotărât să profite un pic de sitiuția de rudenie, folosindu-i pe Domnica și Vasile ca pensiune gratuită la mare.
Cred și acum că da, și încă au mai promis că se vor întoarceDar, peste toate, Domnica și Vasile au rămas cu-o lecție amuzantă și dulce despre cât poate fi de colorată viața pe malul mării, când rudele și tradiția se împletesc cu ritmul agitat al verii. Seara, după ce musafirii au plecat, au ieșit amândoi pe balcon, cu o cană de ceai și au privit valurile liniștite. Ei bine, dragă Domnica, a râs Vasile, uneori, marea ne aduce pești, alteori, valuri de bunici! Au râs amândoi și s-au înțeles din priviri: la mare, ca-n Moldova, e bine să păstrezi mereu o cameră liberă în suflet, dar ușa la apartament doar pentru cine știe să râdă și să ajute la curățenie!
Și de-atunci, când se-ntâlnesc cu prietenii la plimbare pe faleză, povestesc cu haz despre vara aceea, cu bunici bucuroși ca niște copii. Iar cititorul nostru să știe: vara la Constanța nu e doar despre soare și valuri, ci și despre neamuri, vecini și momente care te fac să apreciezi, la final de zi, liniștea unei case mici, pline de amintiri. Cât timp ai un loc unde să râzi împreună, cu sau fără musafiri, restul e poveste.
