Kolijevka je ostavljena pored naše kuće i postalo je jasno da je netko tamo ostavio dijete. No tada se dogodilo nevjerojatno čudo.

Bila je rođendanska proslava moje prijateljice, i dok su ona i njezin muž ulazili u stan, ugledali su ispred naše zgrade dječja kolica s bebom unutra. Malena je bila tek rođena. Svi smo ostali zbunjeni, posebno jer nam je dobro poznato koliko se prijateljica već dugo bori s neplodnošću kao da joj je sama sudbina poslala dijete na kućni prag.

Bilo je hladno kao u prosincu na Sljemenu, pa smo odmah uzeli bebu u auto da se ne smrzne i nazvali policiju. Dok je patrola stigla, pronašli smo papirić sa imenom djevojčice Lucija te njezinim datumom rođenja.

U vrlo kratkom roku svi smo se vezali za Luciju, kao za vlastitu. Nakon što su je policajci odvezli u dom za nezbrinutu djecu, prijateljica i suprug brzo donose odluku žele ju posvojiti. Proces papira traje cijelu vječnost (to jest, mjesec dana, što je kod nas prava ekspres procedura), a na kraju dobivaju zeleno svjetlo. A onda, baš kad su trebali doći po Luciju, stižu neki nepoznati ljudi u svojim Škodama i Golfovima, tvrdeći da je mala njihova unuka.

Ispada da je djevojka iz druge zemlje ostala trudna s dečkom iz naših krajeva, a kako kod njih nema puno razgovora o privatnim stvarima, sakrila je trudnoću i ostavila bebu pred našom zgradom. Kad je jednom ozbiljno oboljela, otac je otkrio tajnu, pa su se, shodno zapletu iz domaćih serija, rodbina pojavila odlučna da preuzme djevojčicu.

Naravno, test očinstva potvrđuje da je Lucija njihova, pa su je bez puno komplikacija i papirologije odveli kući. Mi smo bili slomljeni, kao kad Hajduk izgubi od Dragovoljca, ali evo ti čuda nakon svih tih pokušaja, prijateljica je napokon ostala trudna! Da, ali naravno osam mjeseci na ležaljci u bolnici, kao da se priprema za najduži godišnji ikad.

Nedugo zatim, rodila se njihova curica, Milena, i svi smo slavili kao da je osvojeno europsko zlato. Ipak, u našem srcu, Lucija je zauvijek ostala posebno mjesto, jer smo je u tih nekoliko tjedana stvarno zavoljeli kao da je naša.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

two × 1 =

Kolijevka je ostavljena pored naše kuće i postalo je jasno da je netko tamo ostavio dijete. No tada se dogodilo nevjerojatno čudo.
Băiețelul meu are o memorie excepțională: la grădiniță știa pe de rost toate rolurile serbărilor, așa că până în ziua spectacolului nu era clar ce costum va purta, deoarece mereu putea înlocui vreun copil bolnav, știind toate textele. Pentru serbarea de Anul Nou, rolul său – la cinci ani – a fost de… castravecior. Când am aflat în ajun, am cumpărat un tricou verde, carton colorat și, cu mare inspirație, am cusut toată noaptea pantalonași verzi și am confecționat o căciuliță salată cu codiță din sârmă îmbrăcată în material verde. La serbare urma să-l ducă tăticul, ceea ce nu-mi dădea prea multă încredere, așa că dimineața, înainte de serviciu, i-am citit instrucțiuni detaliate despre cum să îmbrace copilul și să prindă căciulița. În toiul programului am fost sunată de educatoare, care, cu voce tremurândă, mi-a spus că titularul rolului principal s-a îmbolnăvit și că băiatul meu, mâine… va fi moș Cozonac. Șocată, am întrebat dacă poate moș Cozonacul să fie în costum de castravecior, și a urmat o tăcere plină de înțelesuri. L-am sunat urgent pe soț, iar el, cu un entuziasm suspect, mi-a spus că va veni acasă cu doi prieteni chirurgi și că împreună, ca trei chirurgi inventivi, vor rezolva orice problemă!… Târziu, pe seară, mi-a răspuns fiul la telefon: cumpăraseră un tricou alb și, în timp ce tati lipea carton galben, unchiul Vova gătea, iar unchiul Vlad râdea. O oră mai târziu, fiul a zis că se duce la culcare, unchiul Vlad decupa un cerc galben mare și desena ochi, unchiul Vova deschidea borcanul cu castraveți murați, iar tati – hohotea de râs. La miezul nopții, am aflat că unchiul Vova și unchiul Vlad au adormit epuizați și… sunt mici detalii: figura de cozonac a fost lipită strâmb de tricoul alb cu superglue, s-a rupt când au încercat să o dezlipească, așa că au cusut-o cu fire chirurgicale pe tricoul verde de castravecior!… A ieșit, cică, nemaipomenit de frumos, iar moș Cozonacul avea 30 de dinți, toți la vedere, mai puțin… doi din față, că nu mai aveau carton alb!… (Nu-i nimic, am zis eu, la 30 de dinți nici nu se vede!) Așadar puteam sta liniștită și copilul meu urma să aibă cel mai original costum. Cine sforăia în fundal? Unchiul Vlad, care a decupat cu atâta migală dinții de carton, încât a adormit pe fotoliu. Până dimineață m-au chinuit îndoielile… După gardă, am implorat-o pe doamna directoare să mă lase, măcar o oră, la serbare. Am ajuns cu întârziere… Din sala de festivități se auzeau hohote mixte și chicoteli. Am deschis ușa… Lângă brad, încerca să sară moș Cozonacul: o față enormă, galbenă, ca luna, desenată pe pieptul copilului de sub bărbie până la genunchi, cu ochii privind în direcții diferite, trei cusături lungi de mătase ca niște riduri adânci pe fruntea unui cozonac bătrân și trecut prin viață. Impact vizual maxim: tocmai cei doi dinți din față lipsă, zâmbet larg și… o căciuliță veselă de carton verde de castravecior cu codiță din sârmă și material. În acel moment, fiul meu a început poezia: “Unde mai găsești, ca mine, altul în toată grădinița?…” (restul nu-l mai auzea nimeni – educatoarea s-a prăbușit pe vine, sala plângea de râs…)