Soția mea mă părăsește pentru un alt bărbat și mă amenință că va renunța la copiii noștri dacă nu îi iau cu mine

Pe vremuri, pe când eram încă tineri și fără griji, eu și fosta mea soție, Doina, păream să ne potrivim ca două picături de rouă. La începutul legăturii noastre, totul era miere și lapte, cu cutii de bomboane Bucuria și brațe pline de buchete proaspete de bujori din piețele Chișinăului. Ne vedeam o pereche de poveste, nebuni cât ne ținea inima. Însă n-a trecut mult, și după ce am aflat că Doina purta în pântec un copil, părinții noștri, oameni de modă veche din satele Moldovei, ne-au pus în fața altarului fără prea multe vorbe. Din ziua aceea, ceva s-a rupt între noi nu destul cât să ne despărțim, dar nici liniște nu mai era.

Primele certuri au venit pe nepusă masă, de câteva ori pe săptămână, din te miri ce. Poate felul cum strângea Doina hainele, poate notele de la serviciul meu, poate lipsa banilor, căci amândoi eram tineri și neștiutori. Norocul meu era că lucram din zori până-n seară la atelierul de tâmplărie din Soroca, iar Doina stătea acasă cu băiatul nostru, Radu. Distanța asta, fiecare cu ale sale, ne dădea răgaz să nu ne tocăm zi de zi. Când veneam acasă, mă străduiam să-l răsfăț pe Radu, să-l duc în parc sau să-i aduc o jucărie de la talcioc.

Poate de aceea, după patru ani, când băiatul nostru deja se juca prin curtea blocului cu ceilalți copii, ne-am zis că-i vremea de al doilea copil. Așa a venit pe lume fetița noastră, Ecaterina. Cu doi copii, preocupările erau altele, grijile pe măsură, dar parcă devenisem o familie mai unită. Eram mereu ocupați, dar găseam bucurii mărunte mirosul de plăcinte la cuptor, serile la lumina lămpii, râsetele copiilor.

Anii s-au scurs și, fără să ne dăm seama, în casă ni s-a mai adăugat un suflețel, mezinul, Ilie. Atunci, am simțit că trebuie să trag și mai tare la muncă, să le asigur la toți de toate. Doina nu s-a împotrivit; și-a dedicat viața casei și copiilor, iar eu am căutat mereu să pun deoparte din leul nostru muncit, deși nu eram pricepuți să economisim. Totuși, mă străduiam să nu le lipsească nimic și să-i alin din când în când Doinei dorul de zile mai bune, cu câte o ie sau o pereche de ciuboțele.

Dar oricâte aș fi făcut, nu a fost destul. Când Radu a împlinit 11 ani, Ecaterina 8, iar Ilie abia 4, Doina mi-a pus în față actele de divorț, mărturisindu-mi fără căință că iubește pe altcineva. Nu m-a trăznit vestea, bănuiam de-o vreme că-și face timp de întâlniri printre drumurile la școală și la grădiniță. Eu eram prins cu munca de dimineața până seara, cu mintea mereu la binele familiei. Ceea ce m-a durut cu adevărat a fost ceva neobișnuit dorința ei de a-mi lăsa copiii în grijă.

A fost mamă bună, n-am ce zice, dar dintr-odată s-a săturat, și-a început să mă amenințe: Dacă trebuie să-i iau cu mine în noul mariaj, îi dau oricui sau îi las pe drumuri! Voia să își facă o viață nouă cu alesul ei, visa să aibă un copil de la el, iar pe ai noștri îi numea, cu răceală, aceștia. Mie mi-a rămas casa plină de glasuri de copii și amintiri, iar Doina s-a îndepărtat fără să se mai uite înapoi.

Așa mi-am dat seama că nu dragostea de la început contează cel mai mult, cât puterea de a trece împreună prin încercările vieții, și cât de mult prețuiești ceea ce construiești, zi de zi, cu trudă și răbdare.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

twenty + 6 =

Soția mea mă părăsește pentru un alt bărbat și mă amenință că va renunța la copiii noștri dacă nu îi iau cu mine
Îți Voi Aminti — Doamna Maria, aici nu-mi iese bucla asta… — a șoptit trist Temișor, băiețelul de clasa a II-a, în timp ce înțepa cu pensula frunza verde a florii desenate, care nu voia nicicum să se onduleze. — Apasă mai ușor pe pensulă, dragule… Așa, cu delicatețe, ca și cum ai mângâia o pană pe palmă. Uite! Bravo! Nu e doar o buclă, e o adevărată minunăție! — i-a zâmbit încurajatoră învățătoarea bătrână. — Pentru cine ai desenat așa o frumusețe? — Pentru mama! — a răspuns mândru, zâmbind luminat, băiețelul, reușind să îmblânzească frunza năzdrăvană. — Azi e ziua mamei! E cadoul meu! — vocea lui Temișor s-a umplut de și mai multă mândrie după lauda învățătoarei. — Of, ce norocoasă e mama ta, Tem! Dar stai, nu închide încă albumul. Lasă-l un pic să se usuce culorile, să nu se întindă. Când ajungi acasă, atunci smulgi cu grijă foaia asta. Să vezi ce mult îi va plăcea mamei tale! Învățătoarea a mai privit o dată la vârful capului întunecat, aplecat asupra paginii, și, zâmbind propriilor gânduri, s-a întors spre catedră. Ia te uită, cadou pentru mamă! De când n-a mai văzut mama asemenea cadouri frumoase… Temișor are un talent clar la desen! Trebuie să-i telefoneze mamei să-i propună să-l înscrie la școala de arte. Așa dar nu se poate irosi. Și să întrebe pe fosta ei elevă dacă i-a plăcut cadoul. Maria însăși nu se putea desprinde cu ochii de florile înflorite pe foaie. Parcă ar auzi cum foșnesc cu frunze vii și bucle verzi… A, seamănă leit cu mama lui! Exact ca mama! Larisa, la vârsta lui, desena și ea, minune… ***** — Doamna Maria, sunt Larisa, mama lui Teodor Cotoi, — sună spre seară telefonul învățătoarei. — Vreau să vă spun că Teodor mâine nu vine la școală, — a anunțat rece vocea tinerei femei. — Bună, Larisa! Ce s-a întâmplat? — s-a interesat Maria. — S-a întâmplat! Mi-a stricat toată ziua de naștere, neastâmpăratul! Acum stă la pat, are febră mare, abia a plecat ambulanța! — Cum, Larisa? Cu febră? El a plecat sănătos de la școală, îți ducea cadou… — Vorbiți de mâzgălelile alea? — Ce mâzgăleli, Larisa?! Ți-a desenat niște flori superbe! Chiar voiam să vă sun, să-l înscrieți la școala de arte… — Nu știu ce flori o fi avut, dar eu nu mă așteptam la o mizerie de hârtie murdară! — Ce mizerie? — Maria a început să se amărască, ascultând explicațiile repezite și nervoase ale Larisei. — Știi ceva, Larisa, nu ai nimic împotrivă dacă vin până la voi? Stau aproape… În scurt timp, obținând acordul fostei eleve (acum, mamă a elevului său — cât de repede trece timpul!), Maria, cu un album vechi de fotografii și desene copilărești din primul ei an ca învățătoare, a ieșit din casă. Pe bucătăria luminată unde a fost invitată, domnea haosul. Larisa povestea agitată: cum a venit Teodor murdar leoarcă, cum a scos din haină un cățeluș ud mirosind a gunoi, cum s-a băgat după el în groapa cu apă topită (unde unii copii l-au aruncat), cum a stricat manualele și albumul de pictură cu pete de apă… și cum i-a crescut febra la aproape 39… Că oaspeții au plecat fără să guste tortul, și doctorul de la salvare a certat-o că nu a fost atentă la copil… — L-am dus înapoi la groapa aia după ce Temișor a adormit. Iar albumul usucă pe calorifer, n-a mai rămas nicio floare, s-a dus totul! — a pufnit Larisa. Și nu a observat cum, cu fiecare cuvânt spus, chipul Mariei se înnegrea tot mai tare. Când a auzit și de soarta cățelușului, Maria a încremenit. S-a uitat aspru la Larisa, a mângâiat ușor albumul căzut de pe calorifer și a început să-i vorbească încet… Despre buclele verzi, despre florile care prind viață… Despre străduința de copil și curajul lui prea mare pentru vârsta sa. Despre inima băiețească ce nu a suportat nedreptatea, despre derbedeii care au aruncat bietul animal în groapă. Apoi s-a ridicat, a luat-o pe Larisa de mână și a dus-o la fereastră: — Uite acolo e groapa, — i-a arătat. — În ea nu doar cățelul, dar și Teodor putea să se înece. Dar crezi că s-a gândit la pericol? Poate doar la florile de pe foaie, la care abia îndrăznea să respire, să nu strice din greșeală cadoul pentru tine… Ai uitat, Larisa, cum în anii ’90, plângeai pe banca de la școală cu un pisoi salvat de la bătaie? Cum îl mângâiam cu toții și așteptam cu toții să vină mama ta? Cum nu voiai să mergi acasă și îți certai părinții că au aruncat afară “bucata de blană”, pisoiul salvat… Noroc că s-au răzgândit la timp! Hai că-ți aduc aminte! Și pe Ticuță al tău, de care nu te lăsai despărțită! Și pe Muhtar, cățelul Noaidei de la bloc, care te-a urmat până la facultate, și pe graurul cu aripă frântă, de care ai avut grijă în colțul viu al clasei… Maria a scos din albumul îngălbenit o fotografie veche cu o fetiță fragilă, cu șorțuleț alb, strângând la piept un pisoi, zâmbind copiilor adunați în jur, și a continuat cu voce blândă, dar fermă: — Îți amintesc de bunătatea care a înflorit mereu în sufletul tău, oricâte greutăți… După aceea, pe masă a alunecat un desen vechi, cu o fetiță ținând într-o mână un cățel pufos, iar cu cealaltă strângând tare palma mamei… — Dacă ar fi după mine, — continuă Maria mai aspru, — l-aș pupa și pe cățel împreună cu Teodor! Iar petele acelea colorate le-aș pune în ramă! Că nu există pentru o mamă cadou mai prețios decât să crească OM din al său copil! Maria nu vedea cum, cu fiecare vorbă, chipul Larisei se schimba; privea speriată spre ușa camerei lui Teodor și strângea albumul puternic între degete… — Doamna Maria! Vă rog, stați puțin cu Temișor. Doar câteva minute! Revin imediat! Privită atent de învățătoare, Larisa și-a aruncat paltonul pe ea și a ieșit în grabă pe ușă. Fără să-și ia o direcție precisă, a alergat spre groapa de la marginea cartierului. În ciuda picioarelor ude, a căutat, a scotocit sub cutiile murdare, a răscolit cu mâinile prin saci de gunoaie, aruncând mereu priviri spre casă… Va fi iertată? ***** — Temișor, cine și-a băgat nasul în flori acolo? Să fie prietenul tău Dicușa? — Chiar el, doamna Maria! Seamănă? — Cum să nu! Uite, și pata aceea albă parcă e o stea pe labă! Ce vremuri, cum spălam lăbuțele cu mama ta, — a chicotit învățătoarea cu drag. — Acum eu îi spăl lăbuțele zilnic! — a spus Temișor mândru. — Mama zice: dacă ai prieten, ai grijă de el! Ne-a cumpărat și cădiță specială. — Ai o mamă bună, — a zâmbit Maria. — Ce pictezi de data asta, iar un cadou pentru ea? — Da, vreau să-l pun în ramă. Că mama ține acolo niște pete înrămate, și tot se uită la ele zâmbind. Se poate, doamna Maria, să zâmbești la pete? — La pete? — a chicotit Maria. — Poate că da, dacă petele sunt din inimă curată. Dar zi-mi, dragă, cum te descurci la școala de arte? Te pricepi? — Sigur! În curând o să pot picta portretul mamei! O să fie tare bucuroasă! Dar până atunci, — Temișor a căutat în rucsac, a scos o foaie dublată și a întins-o Mariei: — E de la mama, că și ea desenează. Maria a desfăcut foaia și a strâns cu blândețe umărul copilului la bancă. Pe foaia albă, din culori vesele, îi zâmbea un Temișor fericit, cu mâna pusă pe capul unei cățelușe pripășite și devotate. Alături, o fetiță blondă, micuță, în uniformă școlară, ținea la piept un pisoi pufos… Iar în stânga, din spatele catedrei pe care stăteau cărți și abecedare, cu un zâmbet plin de înțelepciune, îi privea pe copii ea — doamna Maria. În fiecare tușă, în fiecare culoare, Maria simțea o mândrie nemărginită de mamă și profesor. Și-a șters o lacrimă și i-a zâmbit luminat — în colțul desenului, din flori vii și bucle verzi, răsărise un singur cuvânt: „Țin minte”.