Soția mea mă părăsește pentru un alt bărbat și mă amenință că va renunța la copiii noștri dacă nu îi iau cu mine

Pe vremuri, pe când eram încă tineri și fără griji, eu și fosta mea soție, Doina, păream să ne potrivim ca două picături de rouă. La începutul legăturii noastre, totul era miere și lapte, cu cutii de bomboane Bucuria și brațe pline de buchete proaspete de bujori din piețele Chișinăului. Ne vedeam o pereche de poveste, nebuni cât ne ținea inima. Însă n-a trecut mult, și după ce am aflat că Doina purta în pântec un copil, părinții noștri, oameni de modă veche din satele Moldovei, ne-au pus în fața altarului fără prea multe vorbe. Din ziua aceea, ceva s-a rupt între noi nu destul cât să ne despărțim, dar nici liniște nu mai era.

Primele certuri au venit pe nepusă masă, de câteva ori pe săptămână, din te miri ce. Poate felul cum strângea Doina hainele, poate notele de la serviciul meu, poate lipsa banilor, căci amândoi eram tineri și neștiutori. Norocul meu era că lucram din zori până-n seară la atelierul de tâmplărie din Soroca, iar Doina stătea acasă cu băiatul nostru, Radu. Distanța asta, fiecare cu ale sale, ne dădea răgaz să nu ne tocăm zi de zi. Când veneam acasă, mă străduiam să-l răsfăț pe Radu, să-l duc în parc sau să-i aduc o jucărie de la talcioc.

Poate de aceea, după patru ani, când băiatul nostru deja se juca prin curtea blocului cu ceilalți copii, ne-am zis că-i vremea de al doilea copil. Așa a venit pe lume fetița noastră, Ecaterina. Cu doi copii, preocupările erau altele, grijile pe măsură, dar parcă devenisem o familie mai unită. Eram mereu ocupați, dar găseam bucurii mărunte mirosul de plăcinte la cuptor, serile la lumina lămpii, râsetele copiilor.

Anii s-au scurs și, fără să ne dăm seama, în casă ni s-a mai adăugat un suflețel, mezinul, Ilie. Atunci, am simțit că trebuie să trag și mai tare la muncă, să le asigur la toți de toate. Doina nu s-a împotrivit; și-a dedicat viața casei și copiilor, iar eu am căutat mereu să pun deoparte din leul nostru muncit, deși nu eram pricepuți să economisim. Totuși, mă străduiam să nu le lipsească nimic și să-i alin din când în când Doinei dorul de zile mai bune, cu câte o ie sau o pereche de ciuboțele.

Dar oricâte aș fi făcut, nu a fost destul. Când Radu a împlinit 11 ani, Ecaterina 8, iar Ilie abia 4, Doina mi-a pus în față actele de divorț, mărturisindu-mi fără căință că iubește pe altcineva. Nu m-a trăznit vestea, bănuiam de-o vreme că-și face timp de întâlniri printre drumurile la școală și la grădiniță. Eu eram prins cu munca de dimineața până seara, cu mintea mereu la binele familiei. Ceea ce m-a durut cu adevărat a fost ceva neobișnuit dorința ei de a-mi lăsa copiii în grijă.

A fost mamă bună, n-am ce zice, dar dintr-odată s-a săturat, și-a început să mă amenințe: Dacă trebuie să-i iau cu mine în noul mariaj, îi dau oricui sau îi las pe drumuri! Voia să își facă o viață nouă cu alesul ei, visa să aibă un copil de la el, iar pe ai noștri îi numea, cu răceală, aceștia. Mie mi-a rămas casa plină de glasuri de copii și amintiri, iar Doina s-a îndepărtat fără să se mai uite înapoi.

Așa mi-am dat seama că nu dragostea de la început contează cel mai mult, cât puterea de a trece împreună prin încercările vieții, și cât de mult prețuiești ceea ce construiești, zi de zi, cu trudă și răbdare.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

9 − six =

Soția mea mă părăsește pentru un alt bărbat și mă amenință că va renunța la copiii noștri dacă nu îi iau cu mine
Ucenicul din stația de autobuz Autobuzul întârzia, iar vântul rece de pe Bâc îi lovea fața, strecurându-se pe sub guler. Petru Sergheevici a trecut greut dintr-un picior pe altul, și-a pipăit abonamentul în buzunar și a privit din nou spre drum. Conform orarului, autobuzul trebuia să fie deja aici, dar pe afișaj clipea numai timpul și o bandă publicitară. În jur, oamenii își ascundeau nasul în fulare, unii bombăneau, alții priveau tăcuți în telefoane. S-a tras ușor la marginea stației, să nu asculte discuțiile gălăgioase despre prețuri și politică în spatele lui. Degetele-i dureau sub mănuși, mijlocul îi înțepenise de la frig. De dimineață își dusese nepotul la grădiniță, trecuse pe la policlinică după rețete, iar acum se îndrepta spre magazinul de materiale de construcții, unde mai ajuta din când în când prin depozit. Nu pentru bani — pensia îi ajungea, dar zilele goale îl apăsau mai tare decât lipsa leilor. Odată, venea pe la șapte la uzină și pleca pe întuneric. Brigadier la secția de prelucrare mecanică: răspundea de utilaje, de oameni, de plan. Avea impresia că fără el s-ar opri tot atelierul. Acum uzina nu mai era, iar în locul halelor răsăreau mall-uri cu inscripții colorate. Nimeni nu-l mai întreba nimic, nici un telefon, nici o adunare, nici o invitație la jubileu — ultima dată, l-au chemat cu zece ani în urmă, apoi s-au terminat și sărbătorile, și uzina. L-a surprins pe sine revizuind din nou acele „pe vremuri” — ca și cum s-ar învârti pe același coridor. S-a strâmbat, încercând să-și oprească gândurile și a început să citească anunțurile lipite de geamul stației: cursuri de engleză, reparații la mașini de spălat, căutăm hamali. S-ar fi putut, cine știe, să-și pună și el numele acolo — dacă ar fi dat meditații la strungărie. Dar cui i-ar mai trebui, azi, când totul e pe CNC, pe calculator? Din spatele lui s-a auzit o ușă trântită — cineva a ieșit în vânt și s-a apropiat, răsuflând greu, aducând cu el miros de frig și de farmacie. — Nu vă supărați, nu știți dacă 32-le a trecut? — voce de bărbat, ușor răgușită. Petru Sergheevici s-a întors. În față, un bărbat înalt, 35 de ani, geacă închisă, șapcă trasă pe frunte, obraji usturați de vânt, umbre sub ochi, o geantă neagră pe diagonală. A zâmbit ușor stânjenit, arătând o strungă pe dinții din față. — N-am văzut, — a răspuns Petru Sergheevici. — Îs aici de vreo 20 de minute. Nu s-a oprit. — Întotdeauna la fel, — a oftat bărbatul, uitându-se pe șosea. Voia parcă să revină sub acoperișul stației, dar a rămas lângă el. Petru Sergheevici era gata să întoarcă spatele, când a observat pe geanta celuilalt un mic insign metalic în formă de cuțit de strungărie, exact ca cele pe care le primeau la uzină pentru idei bune. Îl fulgeră o bănuială… — Iertați, dar… — începu bărbatul, miji ochii. — Nu lucrați cumva la uzină? La mecanică? Petru Sergheevici se îndreptă. — Da, am lucrat. Demult deja, — se uită mai atent la fața omului, la ochii aceia limpezi și atenți. — De unde mă știi? Bărbatul chicoti. — Am învățat cu dumneavoastră, — spuse el. — La profesională. Practică la secția dumneavoastră. 1998. Grupa M-3. Eram pipernicit, mereu cu șapca pe ochi. Sashka mă chema. Numele a căzut pe loc, ca o piesă într-un puzzle. Petru Sergheevici nu-l mai vedea pe bărbatul robust, ci pe băiatul slab, cu urechile mari, cu aceeași strungă. — Sashka… Klimov? — rosti el încetatic. — Da, — pe chipul bărbatului a înflorit un zâmbet larg. — Credeam că nu vă amintiți de mine. — Ba da, — spuse Petru Sergheevici încet. — Tu ai rupt de vreo trei ori cuțitul la strung. M-am răstit la tine ca un nebun. Sasha râse cu poftă. — Așa a fost. Mi-ați zis că n-o să ajung strungar dacă mai gândesc doar la țigări. Petru Sergheevici simți cum îi urcă sângele la față. Cine mai știe ce le spunea băieților atunci, când îl stresau termenele și planul? Dar cuvintele acelea — iată, stau în fața lui, după 20 de ani. — Eh, — mormăi el, — am spus multe. Sasha dădu din cap. — Nu trebuia să vă pară rău, — își coborî puțin vocea. — A rămas la mine în ureche. După ce mi-ați spus asta, am rămas prima dată peste program să văd de ce tot crapă cuțitele. Plecați acasă, țineți minte? Eu am rămas la strung, și v-ați întors după portofel. Imaginea apăru vie: hala, luminile gălbui, mirosul de ulei, podeaua udă de șpan. Petru Sergheevici și-a amintit seara când l-a găsit pe Sasha la strung, încercând singur să regleze avansul. — M-am întors, — spuse el încet. — Ți-am arătat cum să reglezi avansul. Atât. — Nu doar atât, — zise Sasha. — Ați stat cu mine o oră. Până s-a stins lumina. Atunci am simțit pentru prima dată că cuiva chiar îi pasă dacă reușesc sau nu. Petru Sergheevici a dat din umeri, cu o tresărire înăuntru. — Asta era treaba mea, — zise el. — Dacă stricai piese, mă trăgeau pe mine la răspundere. — Poate, — a zâmbit Sasha. — Dar ați fi putut și să mă dați afară, ca alții. Apoi a adăugat ușor: — După seara aceea nu am mai plecat din școală. Eram gata să renunț. Fără bani acasă, certuri. Dar după ce ați rămas cu mine, am zis că poate totuși pot. Au mai povestit, și, încet, fiecare a pus piesele trecutului la loc: uzina, băieți pierduți pe holuri, planuri de depășit. Petru Sergheevici și Sasha au urcat apoi în autobuz, au discutat la o cafea rece și dulce dintr-un local mic de la colț, și și-au amintit, rând pe rând, cum și-au influențat reciproc viețile. Din vorbe aparent simple și treabă „de rutină”, se înfiripase un drum pentru cineva tânăr. Pe străzile Chișinăului deja ningea mărunt, iar peste umeri, între statuia uzinei de altădată și rafturile cu scule din magazin, se simțea ceva ce era mai mult decât nostalgie: sentimentul acela că viața nu trece degeaba, ci lasă urme, chiar și acolo unde credeai că s-au șters. Petru Sergheevici a pășit în magazin, salutând fata de la recepție, cu gândul că, poate, într-o zi, va scoate iarăși din sertar vechiul portbagaj cu fotografii de la uzină și va povesti nepotului ce înseamnă să lași ceva bun în urma ta. Atingerea caldă a recunoștinței unui ucenic — un detaliu mic, dar esențial, menit să te ajute să nu-ți uiți rostul.