După câteva clipe, bărbatul, pe jumătate plutind printr-o ceață de gânduri, s-a răsucit pe călcâie și s-a apropiat din nou de fată, ca și cum o forță nevăzută îl trăgea înapoi. Străzile Chișinăului păreau să se întindă și să se încurce ca niște fire de ață colorată sub pașii lor. Voia să pătrundă mai adânc în povestea fetei, așa că a întrebat-o despre viața ei, iar vocea lui răsuna parcă din depărtări.
Otilia, cu ochii umezi ca roua dimineții pe iarba Moldovei, a început să-și spună necazul. I-a povestit că, după o ceartă aprigă cu părinții totul pornind de la gândul unei sarcini neplănuite și rușinea ce plana peste casa lor dintr-un sat de lângă Orhei a fost gonită, fără umbră de regret în privirea lor. Acum se strecura fără adăpost, fără un job și fără niciun leu moldovenesc în buzunar, ca o pasăre rătăcită sub cerul larg și ciudat al orașului.
În urechile bărbatului, vorbele ei vibrau ciudat, ca niște clopote de lemn, răscolindu-i sufletul. Simțea, în acea noapte visătoare, că poate răsuci firul destinului fetei. Un gest aproape automat și-a scos cartea de vizită, cu numele lui, Cătălin Dragoș, scris parcă strâmb, ca într-un vis, și i-a întins-o Otiliei, șoptindu-i: Sună-mă mâine…
Zorii zilei următoare au venit cu perdele de aburi peste oraș. Otilia, parcă plutind printre clădiri, a bătut la ușa biroului său. Cătălin o privea prin geamul mat, văzând în ea ceva ce nu putea fi explicat în cuvinte de pe aceste meleaguri. I-a întins un loc la biroul din colț, unde primele ei sarcini au fost simple și repetitive: răspundea la telefon, scria mesaje pe hârtii care își schimbau culorile inexplicabil, făcea cafele ce miroseau a busuioc.
Dar Otilia se mișca prin birou ca printre nori albi: sârguincioasă, binevoitoare, mereu cu zâmbetul ascuns în colțul gurii. În scurt timp, foile agitate și telefoanele gâlgâiau sub îndemânarea ei. Și, după un timp, ca într-o piesă de teatru cu actori nevăzuți, ea s-a ridicat pas cu pas, vis cu vis până a devenit director adjunct, conducând oameni ca și cum ar cânta la nai pe malul Nistrului.
Gestul lui Cătălin, făcut sub mantia nopții și a visului, i-a schimbat fetei viața ca un vânt ce întoarce norii. Otilia, cu noul ei echilibru, și-a creat o familie mică, unde râsul copiilor răsuna asemenea clopotelor din satul său natal la sărbătoare.
Într-o lume învelită în ceață și culori schimbătoare, bunătatea s-a dovedit a fi firul nevăzut care țese destinele. Un gest mărunt, într-o noapte de vis, a aprins pentru totdeauna o lumină în calea unei tinere cu inimă grea.
