Camera de rezervă
Mihai a lăsat pe jos, pe hol, două role de tapet și, fără să-și scoată pantofii, a împins ușa camerei de rezervă cu umărul. Ușa s-a lovit de ceva moale și n-a vrut să se deschidă până la capăt. Mihai a oftat și a apăsat mai tare, simțind cum începe să urce în gât iritarea pe care o ținuse strânsă toată ziua la serviciu.
Uite, iarăși, a zis el, deși în apartament din bucătărie nu ieșise încă nimeni. Nu mai încape nimic aici.
În cameră erau saci cu haine, cutii de la electrocasnice, o saltea veche sprijinită de perete și o etajeră încărcată cu borcane, cărți și fel de fel de cabluri. Printre toate astea rămânea doar o cărăruie îngustă până la fereastră, unde pe pervaz prindea praf o cutie cu globuri de Crăciun.
Raluca a apărut din spate, ștergându-și mâinile pe un prosop.
Ai cumpărat tapetul deja? l-a întrebat ea, privind nu spre role, ci spre interiorul camerei, de parcă voia să se asigure că nu s-a mai adunat ceva între timp.
Am luat. Și vopsea. Și glet. Mihai a lăsat rolele lângă peretele din hol să nu încurce. Dar întâi să putem deschide ușa asta.
Raluca a tăcut, s-a aplecat și a tras mai încolo un sac. Ușa s-a destins.
Hai să fim oameni, a zis ea. Azi facem ordine. Mâine zidurile. Și gata cu mai încolo.
Mihai a dat din cap, dar în el se ridica binecunoscuta reticență. Mai târziu era metoda lor ca să nu se certe. Câtă vreme camera asta nu era a nimănui, nu trebuiau să decidă pentru cine e.
Din bucătărie s-a auzit vocea Violetei:
Vă ajut și eu, dar să-mi spuneți exact ce am voie să mișc.
Violeta stătea cu ei de aproape doi ani, după ce mama ei a murit și a vândut garsoniera de la Botanica. Era cuminte, discretă, și prezența ei în apartament era mereu ca o pătura în plus: nu te apasă, dar îți schimbă ritmul.
Poți muta orice, a răspuns prea repede Raluca. Apoi a corectat: Aproape tot.
Mihai s-a strecurat în cameră, pășind peste o cutie pe care scria cabluri. S-a apucat de salteaua sprijinită pe cant și a încercat să o mute. Salteaua s-a agățat de mânerul unei genți vechi de carton.
Ține aici, i-a zis Ralucăi.
Ea a ridicat salteaua, Mihai a tras geanta. Era grea, cu muchiile roase, încuiată cu sârmă răsucită.
A cui e asta? a întrebat el.
Raluca a privit la ea și și-a întors privirea.
A mamei. Zicea asta parcă geanta putea auzi.
Violeta a intrat ținând în brațe o legătură de ziare legate cu sfoară.
Le aruncăm? a întrebat.
Ziarele da, a zis Mihai. Bagă-le în sac să nu se împrăștie.
A pus geanta veche lângă ușă. Sârma era înfășurată strâns, Mihai s-a jucat cu ea din reflex, încercând s-o desfacă. Raluca a observat.
Nu acum, i-a spus. Mai târziu.
Mihai a ridicat privirea.
Ralu, am zis azi, nu?
Ea a strâns buzele, a luat cutia cu globuri de pe pervaz și a ieșit pe hol, ca și cum asta era mai important decât orice discuție.
Violeta, fără să se bage, a desfăcut sacul de gunoi și a început să bage ziarele. Foșnetul lor i se părea lui Mihai mai enervant decât mormanele din cameră.
A apucat o cutie la întâmplare. Pe ea scria Ionuț. Școala. Banda scotch ce o ținea aproape căzuse. Mihai a deschis-o. Înăuntru erau caiete, un catalog, câteva diplome, o riglă de plastic și, deasupra, un tricou mic, cu număr pe spate.
Mihai s-a oprit. Tricoul era de copil, dar deja nu unul de grădiniță, de vârsta aia când nu-ți e rușine să porți lucruri viu colorate.
Ăsta e… a început el.
Raluca a venit mai aproape, s-a uitat.
Lasă-le, a zis ea încet.
De ce? a întrebat Mihai. Oricum…
Nu a terminat. Gândul nu se mai întoarce îi părea prea dur, chiar dacă el îl purta în minte.
Violeta a ridicat capul din sac.
Ionuț a sunat ieri, a zis atent. Am auzit când ai vorbit cu el.
Raluca s-a întors brusc.
Ai tras cu urechea?
Nu, Violeta a ridicat palmele, doar… ați vorbit tare. Întreba ce mai faci.
Mihai a simțit că parcă se ciocnesc toate în el. Ionuț, băiatul lor, era la Cluj, lucra acolo, stătea în chirie. Venea rar, iar fiecare venire era sărbătoare, la care Raluca se pregătea ca de examen. Camera asta era pentru ea camera lui, deși patul nu mai era de mult.
Și? a întrebat Mihai. Vine?
Raluca a ridicat din umeri.
A zis poate la primăvară. Fără vreo culoare în glas, ca un citat pe care l-a tot repetat.
Mihai a pus cutia jos, dar n-a acoperit-o. Tricoul a rămas deasupra, ca un reproș.
Facem birou, a zis el. M-am săturat să lucrez în bucătărie. Să n-am unde să mă închid.
Raluca s-a uitat la el de parcă ar fi propus să arunce un animal viu.
Birou? a repetat ea. Și dacă vine el? Unde doarme?
Pe canapea în sufragerie, ca toată lumea, a zis Mihai. E adult.
Violeta a tușit ușor.
Se poate pune o canapea extensibilă, a propus ea. Sau un fotoliu de-alea pliant.
Mihai a vrut să zică că nu canapeaua e problema. Problema era că Raluca ține camera asta ca pe o promisiune pe care el n-a făcut-o.
A apucat următorul sac. În el, geci vechi, fulare, pături. L-a desfăcut și a început să le scoată. Pe fund a găsit un săculeț cu scule: ciocan, șurubelnițe, ruletă, o cutie cu șuruburi.
Ale mele, a zis mulțumit de ceva clar.
Raluca a dat din cap.
Pe astea le lăsăm. Parcă îi făcea o concesie.
Violeta, între timp, a scos dintr-un colț o măsuță pliantă și a încercat s-o monteze.
Se clatină, zise ea.
Aruncă-o, a zis Mihai.
Raluca, brusc:
Stai. Încă…
Încă ce? a ridicat Mihai tonul. Încă mai poate aduna praf? Ralu, nu facem muzeu aici.
I-au scăpat vorbele, și a regretat imediat. Raluca a coborât privirea și s-a apucat să bage cărți într-o cutie fără să se uite la titluri.
Nu sunt muzeu, a zis încet. Doar că…
N-a continuat. Mihai a văzut cum i s-au mișcat degetele când a închis cutia. Voia să se apropie, dar fix atunci Violeta a scos de după etajeră o mapă cartonată.
Sunt hârtii, zise ea. Nu știu unde să le pun.
Mapa era prinsă cu șnur. Mihai a luat-o, a desfăcut-o. Înăuntru, scrisori legate cu elastic și câteva fotografii. Pe una din scrisori scrisul Ralucăi, dar nu era pentru el.
Mihai a simțit cum i se răcesc palmele.
Ce-i asta? a întrebat.
Raluca a ridicat capul. O secundă i s-a citit oboseala pe chip, apoi s-a potolit.
E vechi, a spus ea.
Pentru cine? Mihai ținea scrisoarea parcă-l ardea.
Violeta, dându-și seama că a nimerit prost, s-a tras spre ușă.
Mă duc să fac ceai, a zis și a dispărut.
Au rămas doar ei doi, printre cutii și praf. Mihai a înțeles deodată că renovarea începuse de fapt, dar nu pe pereți.
E de la Andrei, a zis Raluca, înainte să întrebe el. Îți amintești de el.
Mihai își amintea. Andrei, colegul ei de la Facultatea de Istorie, cu care se mai văzuseră înainte de Mihai. Apoi s-au căsătorit, l-au avut pe Ionuț, au trăit ca toți ceilalți. Numele lui Andrei mai răsărea, dar ca ceva fără greutate.
Și de ce le ții aici? a întrebat Mihai.
Raluca a ridicat din umeri.
Nu pot să le arunc. Sunt… din mine.
Și le bagi în camera de care nu ne atingem, a zis Mihai. Ca toate celelalte.
Raluca s-a apropiat, i-a luat mapa din mâini.
Nu te preface tu așa curat, i-a zis ea. În cutia ta ai hârtia de transfer la Chișinău, ai lăsat-o nepusă. Am văzut.
Mihai a clipit.
Ce hârtie?
Cea de transfer la job la Chișinău. Ai scris-o, ai semnat-o, și ai pus-o deoparte. Tot mai încolo.
Mihai a simțit că i se umple stomacul cu furie, dar și cu rușine. Adevărat, pe vremuri se gândise să plece, când era rău la muncă. Pe urmă a mers mai bine, pe urmă i-a fost frică de schimbare.
E altceva, a zis încet.
Nici vorbă, a clătinat ea capul. E același lucru. Punem aici planuri, frici, tot.
Mihai s-a uitat spre cutia cu caietele lui Ionuț.
Și și pe Ionuț, a zis el.
Raluca a tras aer brusc.
Nu mai zice!
Nu despre el, a ridicat Mihai mâinile. Despre noi. Ținem loc gol aici, ca și cum ar mai fi mic, dar el are propria viață.
Raluca s-a așezat pe marginea saltelei încă neclintite. Salteaua a scârțâit.
Crezi că nu știu? l-a întrebat. Dar dacă las totul, mie mi-e… gol.
Mihai s-a așezat în față, pe o cutie tare.
Și mie mi-e gol, a zis încet. Dar nu de-aia păstrez scrisori.
Raluca a privit spre mapa din brațe.
Crezi că e despre Andrei? l-a întrebat. E despre ce-aș fi putut fi, altfel. Și uneori mă sperie gândul că n-am trăit cum trebuie. Nu că nu ai fi tu bun. Ci că timpul nu te întreabă când pleacă.
Mihai n-a zis nimic. O vedea altfel: nu ca nevasta încăpățânată cu camera copilului, ci ca femeia care se teme să nu recunoască ce s-a dus de mult.
Din hol au ajuns pașii Violetei. Venise cu căni, le-a pus pe pervaz.
Nu știu unde așezați asta, a zis arătând spre mapa cartonată. În dulap, poate?
Raluca a ridicat privirea.
Violeta, a spus, surprinzător de hotărâtă. Nu trebuie să ne salvezi.
Violeta s-a oprit, a dat din cap.
Nici nu vreau. Doar stau și eu cu voi. Și aș vrea să știu ce se întâmplă.
Mihai a uitat-o o clipă cât era de discretă. Stătea cu mâinile încleștate, degetele albe. Poate camera asta de rezervă era și pentru ea o așteptare: dacă va fi rugată să plece la adevărata revenire.
Facem camera, a zis Mihai, alegând cu grijă cuvintele. Nu ca să dau afară pe cineva. Ci ca să trăim.
Raluca s-a ridicat.
Decidem azi, a spus. Ce va fi aici și ce nu.
Mihai a dat din cap.
Birou, a repetat, mai liniștit. Și loc de oaspete. Să vină Ionuț când vrea. Și tu, dacă vrei să stai singură, să poți încuia.
Violeta a ridicat ochii.
N-am nevoie să mă închid, dar după o secundă adaugă: Poate doar, uneori, să stau liniștită.
Raluca a luat ruleta din punguța cu scule.
Măsurăm, a spus. Masa la geam, canapeaua mică lipită de perete…
Mihai s-a mirat ce repede a trecut la fapte. Dar știa: Raluca s-a salvat mereu făcând planuri practice.
Au început să desfacă. Mihai căra sacii cu haine pe hol. Raluca sorta cărțile: unele spre dar din casă, altele, pe raft în sufragerie. Violeta baga borcane și capace de poate trebuie.
Nu-s de folosit borcanele, a zis Mihai.
Ba da, s-a burzuluit Raluca. Fac dulceață la toamnă.
Ai făcut acum doi ani, i-a amintit Mihai.
Raluca l-a privit fix.
Încă pot să fac. Dacă am unde.
Mihai n-a mai zis nimic. Știa că nu despre borcane e disputa.
Până seara, s-a văzut podeaua. Linoleumul era vechi, umflat pe alocuri. Într-un colț au găsit o cutie cu fotografii. Raluca s-a așezat pe jos și le-a început să le răsfoiască.
Mihai s-a apropiat, a stat în genunchi.
Le păstrăm? a întrebat.
Da, dar nu ascunse. Vreau să fie la îndemână. Nu, ca și cum n-ar exista.
A ales câteva poze și le-a pus deoparte. Pe una e Ionuț mic, cu căciuliță, obrăjori roșii. Pe alta, ea și Mihai tineri, pe fundalul blocului neterminat care părea viitorul.
Mihai a luat poza, s-a uitat la ea.
Credeam că totul va fi simplu, a zis.
Raluca a schițat un surâs.
Ne imaginam că avem rezerve, a spus. De putere, de timp, de cameră.
Violeta a venit cu geanta veche.
Împiedică pe hol, a zis. Ce facem cu ea?
Raluca a privit-o, l-a privit pe Mihai.
O deschidem, a spus.
Mihai a luat cleștii, a desfăcut sârma. Geanta a trosnit, de parcă se împotrivea.
Înăuntru erau lucruri de-ale mamei: baticuri, un album vechi, scrisori și, jos, o păturică mică de copil.
Raluca a luat-o, a strâns-o la piept și a închis ochii.
E a mea, a zis. În ea m-a adus tata acasă de la maternitate.
Mihai a simțit cum i se dizolvă o încordare veche. Se temuse c-o să găsească ceva ce tulbură, dar era doar ceva simplu.
O păstrăm? a întrebat el.
Raluca a dat din cap.
Dar nu toată geanta. A privit în jur. Facem o cutie mică pentru amintiri, și o punem sus pe raft. Să nu trăim în trecut, dar să ne aducem aminte.
Violeta ușor:
Etichetăm? Să nu ne întrebăm iar.
Mihai s-a uitat la Raluca. A dat din cap.
Punem etichetă, a zis ea. De la mama. Și atât.
Au pus în cutie păturica, albumul, câteva scrisori. Restul Raluca le-a triat încet, cu greu, dar fără plâns.
Când au terminat, Mihai s-a urcat pe scăunel și a pus cutia pe raftul de sus de la etajeră, pe care au decis s-o păstreze. Acum era la peretele celălalt și urma să fie colțul cu amintiri, cum spunea Raluca. Pe rafturile de jos vor fi dosare și cutii cu lucruri de sezon. Nu mai mult.
Regulă, a spus Raluca, când au stat obosiți pe jos. Ce băgăm aici, etichetăm și punem an: peste un an, revedem.
Mihai s-a mirat.
Un an?
Da. Să nu ajungem băltoacă. Și dacă vrei să pui pentru orice eventualitate, spui cu voce tare de ce. Nu ascunzi.
Violeta încet:
Și întrebi și de ceilalți.
Mihai a aprobat.
Așa facem.
A doua zi, Mihai a dat jos linoleumul, l-a rulat și l-a dus la gunoi. Îl durea tot spatele, dar în minte îi era ciudat de limpede. Raluca dădea cu glet, albă toată pe față, Violeta spăla fereastra, scotea vechile straturi de praf.
Spre seară au pus un corp nou de iluminat. Mihai pe scară cu firele, Raluca cu izolația, Violeta cu lanterna, că nu era încă electrică montată.
Dă drumul, a zis Raluca.
Mihai a apăsat siguranța. S-a aprins luminos, netremurat. Camera parcă era alta nu mai era de rezervă, ci pur și simplu cameră.
Au adus masa la geam. Mihai a pus laptopul, veșnic plimbat prin bucătărie. Raluca a cumpărat o canapea extensibilă, mică. Violeta a pus o veioză pe etajeră, lângă cutia De la mama.
Mihai a dus ultimul sac la tomberoane. Pe paliere a stat o clipă și a ascultat. În casă era liniște, dar nu pustiu. S-a întors, a închis ușa după el, a văzut-o pe Raluca în camera nouă. Stătea la fereastră și privea biroul.
Ei? a întrebat el.
Raluca s-a întors.
Zici că trăim aici, nu doar stăm, a spus ea.
Violeta, trecând pe ușă, s-a oprit.
Dacă vine Ionuț, a zis ea, îi dau locul.
Raluca a făcut semn din cap că nu.
Nu trebuie să lași tu locul. Nu e al lui sau al nostru. E al tuturor. L-a privit pe Mihai. Și dacă vrea cineva să plece sau să rămână, discutăm, nu băgăm tot în cameră.
Mihai a stins lumina de pe hol și a lăsat-o aprinsă doar în cameră. A privit pata de lumină pe podea, masa la geam, canapeaua, cutia bine pusă sus.
Așa rămâne, a zis el.
Raluca a dat din cap, și înainte să iasă, a aranjat veioza pe etajeră să stea dreaptă. Era doar un gest mic, dar era altceva: nu grijă pentru trecut, ci pentru ziua de mâine.
