Viața Domnicăi s-a întors pe dos cu mulți ani în urmă, când tatăl ei, Ilie Gavrilă, a hotărât să plece din satul lor din apropierea orașului Bălți, căutând de lucru peste graniță, fiind împins de lipsa de trai și de sărăcia care îi cuprinsese. Domnica, care abia împlinise doi ani la acea vreme, a rămas cu amintirea unor promisiuni vagi și ale unui sărut grăbit pe frunte, când tatăl ei i-a promis mamei, Parascovia, că nu are să lipsească multă vreme.
Realitatea a fost cu totul alta, căci anii au trecut, iar Ilie trimitea în fiecare lună câțiva lei moldovenești acasă, dar nu și chipul lui. Sprijinul bănesc, deși le-a asigurat un trai modest, n-a putut umple golul lăsat de lipsa tatălui. Norocul le-a purtat cât de cât de grijă, până într-o iarnă grea, când Parascovia s-a îmbolnăvit de o boală care n-a mai iertat-o. Domnica, deși abia ajunsese la adolescență, a trebuit să aibă singură grijă de sora ei mai mică, Tatiana.
Chiar și atunci când a mers la Universitatea din Chișinău, Domnica abia avea timp de ea. Zilele ei se împărțeau între cursuri, muncă la bibliotecă pentru câțiva lei, și grija pentru Tatiana. Când mama s-a stins, absența tatălui la înmormântare a fost ca o rană adâncă, adăugându-se la durerea care deja le copleșise. S-a simțit trădată, iar amarul acesta n-a vrut să fie stins nici de banii trimiși din străinătate. Mândria și dorința de a se ridica singură au împins-o să refuze orice ajutor financiar de la Ilie, găsindu-și de lucru ca să o poată ține pe Tatiana aproape.
Viața i-a mai dat o lovitură în scurt timp, când bunicul lor, badea Vasile, a trecut și el la cele veșnice, lăsându-le o căsuță și o Volgă veche. Într-o zi, încercând să pornească Volga ca s-o vândă, mașina a lăsat-o în drum la marginea satului. Pe când era mai necăjită, un jeep negru s-a oprit lângă ea, iar cel care a coborât spre șocul Domnicăi a fost însuși tatăl ei pierdut de atâția ani.
Cu răsuflarea tăiată de uimire, Ilie i-a întins mâna să o ajute și a încercat să-i vorbească, dar Domnica n-a putut lăsa deoparte trecutul. Este drept, întâlnirea asta fulgerătoare l-a pus pe gânduri pe Ilie, făcându-l să-și dea seama ce a pierdut, dar nu a știut cum să-și dreagă faptele.
Domnica, în toate acele clipe, a fost măcinată de sentimente amestecate dezamăgire, mânie, dar și o vagă speranță că poate într-o zi rănile s-ar putea alina. Cine știe, timpul poate aduce cu el puterea de a trece peste ani de lipsuri și de dor, și poate cândva, între ea și Ilie, se va lega iarăși acea punte de suflet ruptă demult.
