După nuntă, lucrurile între mine și soția mea, Adriana, mergeau de minune. Ne-am căsătorit hotărâți să locuim cu părinții ei, măcar o vreme. Între timp, mama și tata s-au mutat la Constanța, au vândut apartamentul și au împărțit banii între mine și sora mea, Otilia. Cu banii aceia, împreună cu ce ne-a dat și socrul, am reușit să cumpărăm un apartament mare, cu o cameră, în Chișinău. Am pus un perete despărțitor ca să facem două camere. Ne-am gândit că una va rămâne pentru copil, dar timpul a trecut și nu s-a ivit prilejul.
La început n-am vrut copii, apoi carierele noastre au prins aripi eu m-am aruncat cu capul înainte în comerț, Adriana s-a apucat serios de contabilitate. N-am avut timp, ba chiar nici voință. Pe urmă, când am încercat și nu am reușit, Adriana a refuzat să meargă la doctor. Adevărul e că nici eu nu eram cu adevărat dornic de copii. Am trăit bine împreună, ba chiar fericiți, fără să ne gândim cine ne va da o cană cu apă la bătrânețe. Mai conta și faptul că mulți cunoscuți care deja aveau copii erau tot mereu cu grija banilor, obosiți și nu prea bucuroși. Așa că am decis că putem să ne lipsim de această fericire, dacă soarta a vrut-o așa.
Când am împlinit amândoi treizeci și trei de ani, am pus bani și am investit într-un apartament nou, într-un bloc modern din centrul Chișinăului. Nu era o sumă mare, dar am zis să riscăm, deși unii prieteni ne-au sfătuit să nu o facem. După patru ani, pe la treizeci și șapte de ani, apartamentul era gata. Am făcut doar câteva reparații ca să arate perfect. Adriana spunea că e ca o poliță de asigurare, în caz că vom avea copii, dar dacă nu, să-l lăsăm nepoților la bătrânețe.
Dar, pentru moment, am decis să-l închiriem. Am încercat singuri, fără agenție. Pentru mai multă vizibilitate, am spus și rudelor și prietenilor, rugându-i să ne spună unde să mai postăm anunțuri. Atunci a apărut problema. Unii prieteni, cu copii, ne-au întrebat dacă nu ar putea ei să se mute acolo. Locuiau de ani de zile în chirii proaste, iar aici era și nou, și renovat, ba și prețul le convenea.
Recunosc, am greșit că am spus prietenilor de apartament. N-am crezut că ar vrea chiar ei să se mute.
E doar o cameră, sunteți cam mulți, spunea Adriana. Și ce-i cu asta? Suntem obișnuiți să trăim la înghesuială. Oricum, e mai spațios decât pe unde stăm acum.
Dar e nou, iar voi aveți copii mici și motan Ce, credeți că suntem niște neisprăviți și o să stricăm tot?
Am zis că trebuie să ne gândim, dar sincer nu voiam să mă complic. Le-am văzut locuința ordine nu prea. Până la urmă, Adriana m-a pus să sun și să le zic că nu se poate, inventând niște motive banale.
Ce am auzit la telefon m-a lăsat fără glas:
Aveți două apartamente și părinți care oricum o să vă lase moștenire, iar vouă nu vă ajunge! O să ajungeți singuri, cu apartamentele voastre, fără copii, fără prieteni și fără rost pe lume!
Oare e drept așa? Eu nu cred că le-am rămas datori cu ceva. Nu-i vina noastră că au copii fără sprijin și stau cu chiria prin lume. Fiecare își trăiește viața cum vrea, de ce noi n-am putea închiria cuiva străin, pe un preț normal, fără să trebuiască să facem favoruri prietenilor doar pentru că așa ar fi de omenie?
