Nu știu exact cine i-a băgat în cap fratelui meu că are cine știe ce talent artistic în anii de școală, dar cert e că asta i-a dat un soi de încredere de sine cam peste măsură. Când le-a spus părinților despre marea lui descoperire adică faptul că se pricepe la pictat mama și tata au încercat să-l susțină și l-au înscris la un curs de artă în Chișinău. După două-trei lecții, însă, fratele meu s-a hotărât că știe deja tot ce era de aflat și, cu o mândrie tipic moldovenească, a renunțat la curs. Părinții sperau că, până termină liceul, o să-i treacă aspirațiile artistice, dar el s-a ținut tare și chiar a încercat să intre la Academia de Arte de la Iași.
N-a avut noroc cu admiterea, pentru ca picturile lui nu le-au impresionat pe profesori, dar el a rămas convins că talentul nu are nevoie de diplomă și a continuat să picteze întruna.
Tata nu vedea lucrurile chiar așa și a decis să nu-i mai dea bani de cheltuială, ceea ce a tensionat relația dintre ei. Deși mai putea locui în casa părintească din Chișinău, nu primea niciun leu moldovenesc pentru nevoile lui. S-a resemnat, și-a făcut bagajul și a plecat; și-a găsit un job de chelner la un restaurant din oraș și, în paralel, continua să picteze. Până la urmă a cunoscut o fată, Ecaterina care îl admira pentru talentul lui și s-a mutat cu ea. În cele din urmă, cineva a cumpărat un tablou de-al lui pentru vreo 800 de lei moldovenești, iar asta i-a alimentat și mai tare orgoliul și a renunțat la jobul de chelner ca să se dedice exclusiv picturii.
Ecaterina, soția lui, a ajuns să fie singura care aducea bani în casă, mai ales după ce a intrat în concediu maternal. Erau tot mai strâmți cu banii. Fratele meu s-a angajat o perioadă la o cafenea pe strada Ștefan cel Mare, dar a renunțat din nou ca să se cufunde în lumea lui artistică. Decizia asta însă i-a lăsat fără bani de strictul necesar nici de pâine nu mai aveau uneori. Mama nu a suportat să-l vadă pe nepotul ei suferind, așa că intervenea mereu și aducea de-ale gurii la ei acasă.
La un moment dat, fratele meu și Ecaterina au avut trei copii și ea tot era în concediu maternal, fără serviciu. El a ținut-o tot cu pictatul, a vândut câteva tablouri în cinci ani, dar câștigurile abia le ajungeau de o pâine și pastă de dinți.
Practic, ei depindeau financiar de mine și de părinții noștri, fiindcă noi îi ajutam constant cu bani, mâncare și ce mai aveau nevoie. Noi le țineam familia pe linia de plutire și asta tot povestea se repetă, bată-l vina.
