Bucuriile bărbătești: Povestea lui Ghenică, băiețelul de cinci ani care și-a petrecut o săptămână la…

Bucuriile bărbaților.

Rareș, un băiat de cinci ani din Chișinău, a stat o săptămână întreagă la bunici, cât timp mama și tata au plecat să se odihnească în Grecia. În dimineața de luni, s-a trezit înapoi acasă, în patul lui obișnuit, și a mers încet prin toate camerele, cercetându-le cu ochii mari. Abia după aceea s-a dus să se spele pe față.

După ce s-a spălat, Rareș a intrat în bucătărie, unde mama făcea zgomot cu oalele. Când l-a văzut, ea a zâmbit larg, l-a sărutat pe frunte și apoi și-a continuat treaba ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Rareș s-a cățărat pe scaun, s-a așezat la masă și a început să aștepte să îi pună mama farfuria și lingura lui, așa cum făcea bunica în fiecare dimineață. Dar mama părea că nu se grăbea deloc.

Ei, bine… Rareș a privit-o pe mama cu atenție. Și azi cu ce se îndoapă bărbatul în casa asta?

Mama s-a oprit din mișcare, surprinsă, și a rămas cu lingura în mână și gura deschisă. După o clipă, și-a revenit și s-a întors spre băiat.

Dar cine e bărbatul aici la noi?

Cine să fie… Rareș a ridicat din umeri, cu aerul unui om mare. Dacă tata e la serviciu, alt bărbat nu-i decât eu pe-acasă.

Ia să vedem… Mama căuta cu disperare ceva să-i spună. De unde ai tu vorbele astea?

De unde… Rareș s-a foit pe scaun, și-a sprijinit capul în palmă și a spus cu glas grav: Viața m-a învățat, mamă scumpă, să vorbesc așa.

Ce viață mai e și asta?

Cum zice nenea Costel, viață grea.

Care nenea Costel?

Prietenul bunicului. Joacă șah împreună și mereu dezbat despre viață. Așa am învățat și eu să dezbat.

Și ce dezbați tu?

Despre viața grea…

Dar ce? La tine e grea viața? Ești încă un copil! Ai cea mai fericită viață, dragul mamei!

Da… Fericită… Rareș a luat în mână lingura mare, a tatălui său, de pe masă, și s-a uitat cu ochi triști la mamă. Încearcă tu, mămico, să trăiești viața cum o trăiesc eu…

Și cum trăiești, mă rog, tu? Pe chipul mamei s-a așternut o curiozitate jucăușă. Hai, spune-mi!

Cum? Așa… Mă culc devreme, mă trezesc devreme pentru grădiniță. Nu mai pot cu trezitul; azi nici nu m-ați dus, dar și seara tot devreme mă băgați la somn.

Normal, ca să crești mare și voinic, să te odihnești bine!

Eu oricum sunt deja mare. Ba, mai mare ca un adult! Și toți vor câte ceva de la mine, acasă sau la grădiniță, nu am liniște nicăieri.

Cum să nu ai liniște?

Ia așa… Nu-mi dați voie să mă uit la televizor cât vreau, la calculator nu mă lăsați. Și asta mă stresează, să știi!

Ah, din cauza asta te stresezi?

Clar! Și mai e și de mâncare… Parcă aș fi făcut nimic toată ziua: tot griș cu lapte îmi dați. Dar eu mă obosesc, mamă, tare mă obosesc!

Da… Da… Mama era gata să izbucnească în râs. Ce faci tu, de obosești așa rău?

Ce fac? Vă ascult pe voi toți, adulții! Strânge jucăriile, citește cartea! Poate nu vreau… Așa că să știi, mămico, că soarta de bărbat e foarte grea.

Vai de mine… a oftat mama. Cred că te-am nenorocit de tot…

Da voi, femeile, așa sunteți… Mereu vă răzbunați pe bărbați. Ei, mâncăm și noi azi ceva, sau nu?

Mâncăm, mâncăm… Mama abia își stăpânea râsul. Îți pun și ție o porție mare, ca la tata?

Nuu… Rareș s-a uitat temător la oala pusă pe masă. N-am obosit chiar ca tata. Dar din prăjitură din frigider, cred că aș putea mânca două bucăți.

Dar prăjituri, mânâncă bărbații adevărați? Mama îl privea cu ochii râzând.

Cum să nu! a răspuns Rareș, foarte serios. Dacă nu-s încă prea maturi.

Nu prea maturi?

Da. Că bărbații mari, ei au alte bucurii, nu-i așa, mamă? Așa zicea nenea Costel.

Mama a încremenit cu ochii la copil, apoi i-a pus fără un cuvânt porție de borș în farfurie. N-a mai avut curaj să continue discuția despre celelalte bucurii masculine…

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

seventeen − 15 =

Bucuriile bărbătești: Povestea lui Ghenică, băiețelul de cinci ani care și-a petrecut o săptămână la…
Cheia în Palmă Ploaia bătea monoton în geamul garsonierei, ca un metronom ce măsura timpul până la capăt. Mihai stătea pe marginea patului vechi, cocoșat, de parcă încerca să se facă mai mic, mai invizibil în fața propriei soarte. Mâinile lui mari, cândva puternice, obișnuite cu munca la strung, acum zăceau neputincioase pe genunchi. Din când în când, degetele i se strângeau, ca într-o încercare zadarnică de a apuca ceva nevăzut. Nu privea doar peretele — pe tapetul scorojit vedea harta traseelor fără ieșire: de la policlinica de stat la centrul diagnostic cu plată. Privirea îi era ștearsă, ca un film vechi blocat pe același cadru. Un alt doctor, același „ce să-i faci, domnu’ Mihai, vârsta nu iartă” spus cu condescendență. Nici nu se mai supăra. Pentru supărare ai nevoie de puteri, iar el nu mai avea. Rămăsese doar oboseala. Durerea de spate nu mai era doar un simptom — devenise peisajul vieții lui, fundalul fiecărei mișcări și al fiecărui gând, zgomotul alb al neputinței. Făcea tot ce i se spunea: lua pastile, se dădea cu unguente, zăcea pe patul rece al cabinetului de fizioterapie, simțindu-se ca o piesă uitată pe un maldăr de fiare. Și pe tot parcursul — aștepta. Pasiv, aproape religios, aștepta ca cineva — statul, un medic-minune sau un profesor renumit — să-i arunce colacul de salvare, să-l scoată din mlaștină. Când își arunca privirea spre zare, vedea doar perdeaua cenușie de ploaie după geam. Voința lui, altădată de neclătinat, capabilă să rezolve orice acasă sau la fabrică, nu-i mai rămăsese decât pentru a răbda și a spera la o minune din afară. Familia… A existat cândva, dar s-a risipit repede. Timpul a trecut pe nesimțite. Mai întâi a plecat fata – draga lui Cătălina, spre orașul mare, la o viață mai bună. N-a avut nimic împotrivă, numai să-i fie ei bine. „Tăticule, o să te ajut de cum mă pun pe picioare”, îi spunea la telefon. Deși nu era asta important. Apoi și nevasta l-a părăsit. Nu la magazin, ci pentru totdeauna. Raia s-a stins fulgerător — cancer nemilos, descoperit mult prea târziu. Mihai a rămas nu doar cu spatele bolnav, ci și cu tăcutul reproș față de el însuși că e încă în viață, blocat la granița dintre stat și cădere. Ea, stâlpul, dinamismul, Raica lui — s-a mistuit în trei luni. Mihai a îngrijit-o cum a putut, până la capăt. Până când tusea i-a devenit hârâită și în ochi i-a apărut luciul acela pierdut. Ultimul lucru pe care l-a spus, în spital, ținându-l de mână: „Ține-te, Mișu…” El n-a mai rezistat. S-a frânt cu totul. Cătălina suna, îl ruga să vină la ea, în garsoniera închiriată, insista. Dar cui să-i fie povară? În altă casă. Și nici ea nu avea de gând să se întoarcă la orașul mic. Acum, doar sora mai mică a Raiei, Vali, îl vizita. O dată pe săptămână, la fix, aducea supă, o cutie de hrișcă sau paste cu o chiftea și încă un pachet de analgezice. „Ce faci, Mișu?” întreba, dând jos paltonul. El dădea din cap: „Nimic.” Stăteau adesea în liniște, cât timp ea făcea ordine prin unghere. Apoi pleca, lăsând un parfum străin și un sentiment aproape fizic că plătește o datorie. Era recunoscător. Și nesfârșit de singur. Singurătatea era mai mult decât lipsa cuiva — era o celulă zidită din neputință, tristețe și o furie mocnită pe nedreptatea vieții. Într-o seară deosebit de apăsătoare, privirea i-a căzut pe covor unde zăcea cheia de la ușă, scăpată probabil când s-a chinuit să intre ultima oară de la policlinică. O cheie banală. Nimic deosebit. O bucată de metal. Dar s-a holbat la ea de parcă ar fi fost ceva neobișnuit. L-a izbit un gând cu claritate de amintire: bunicul Petru, cu mâneca goală la brâu, ședea pe scaun și reușea, cu o singură mână și o furculiță îndoită, să-și lege șireturile. Răbdător, atent, cu un zâmbet mulțumit când reușea. „Vezi, Mișule, unealta e mereu aproape. Doar că nu tot timpul seamănă cu o unealtă. Tre’ să vezi aliatul și-n fleacuri”, spunea bunicul, cu ochii luminoși de mândrie. Atunci, Mihai credea că e doar o poveste de bătrân. Că bunicii sunt eroi, iar el, Mihai, e doar un om – iar lupta lui contra durerii și singurătății n-are loc de minuni din fleacuri. Acum, privind cheia, scena veche nu mai părea alinare – ci reproș. Bunicul nu aștepta să-l ajute cineva. Luase ce avea la îndemână: o furculiță ruptă. Și a învins. Nu boala, ci neputința. El ce luase? Doar așteptare amară. Gândul acesta l-a scuturat din temelii. Cheia — această bucată de metal — i-a devenit porunca tăcută. S-a ridicat cu un oftat rușinat, chiar și în fața camerei goale. Cu pași târșiți, s-a întins după cheie. A încercat să se îndrepte, și lama cunoascută a durerii a tăiat iar. A așteptat să se domolească, dar nu s-a dat bătut de data asta: încet, s-a apropiat de perete. Fără să analizeze, întors cu spatele la tapet, a apăsat cheia pe zona care îl durea cel mai rău. Cu o presiune lentă, s-a sprijinit de perete. Nu era un masaj medical. Era un act de presiune. Durerea apăsând pe durere, realitatea strivind realitatea. A găsit punctul unde lupta aceasta aducea nu un nou val de durere, ci o ciudată alinare, ca și cum ceva se elibera, ușor. A mutat cheia mai sus, apoi mai jos, a repetat. Fiecare mișcare era lentă, simțind fiecare încordare. Nu era vindecare, era negociere. Și instrumentul era o cheie. Poate părea o prostie. Dar seara următoare, când durerea revenea, a repetat gestul. A găsit locurile unde presiunea aducea ușurare. Apoi a folosit tocul ușii, să se întindă ușor. Un pahar cu apă i-a adus aminte: Bea apă. Și a băut. Pe gratis. Mihai n-a mai stat cu mâinile în sân, așteptând. A folosit ce avea — cheia, tocul, podeaua pentru o întindere, și, mai ales, voința. A început să țină un caiet, nu despre durere, ci despre „victoriile cheii”: „Astăzi am rezistat la aragaz cu 5 minute mai mult.” Pe pervaz, a pus trei cutii goale de conserve, umplute cu un pic de pământ din fața blocului. În fiecare, a înfipt câteva fire de ceapă. N-a fost vreo grădină. Ci trei cutii cu viață și răspundere. O lună a trecut. La medic, privind noile radiografii, doctorul a ridicat mirat sprânceana. — Se vede schimbare. Ați făcut exerciții? — Da, a zis simplu Mihai. M-am descurcat cu ce-am avut. N-a povestit despre cheie. Doctorul n-ar fi înțeles. Dar Mihai știa adevărul lui. Salvarea nu i-a venit pe vas cu pânze. A fost pe covor, în timp ce el privea în gol și aștepta ca altcineva să-i aprindă lumina în viață. Într-o miercuri, când Vali a venit cu supa, a încremenit în ușă. Pe pervaz, în cutiile de conservă, verdeața creștea proaspătă. În casă mirosea nu a medicamente, ci a speranță. — Ce… ce-i asta? a reușit doar să șoptească, privind la el, sprijinit sigur de fereastră. Mihai, tocmai udând răsadurile, s-a întors. — E grădina mea, a spus simplu. Și, după o clipă: Vrei ceapă proaspătă pentru supă? În seara aceea, Vali a rămas mai mult. Au băut ceai, și el, fără să se mai plângă de sănătate, i-a povestit de scara blocului, pe care acum urcă câte-un etaj în fiecare zi. Salvarea nu a venit sub chipul doctorului Aibolit cu elixir magic. S-a ascuns sub forma unei chei, a unui toc de ușă, a unei cutii goale de conserve și a obișnuitei scări de bloc. Nu au dispărut nici durerea, nici pierderile, nici anii. Dar a primit în mâini unelte — nu ca să câștige războiul, ci pentru a-și duce mica luptă zilnică. Și atunci, când încetezi să aștepți scara de aur căzută din cer și vezi, sub picioare, o scară de beton oarecare, descoperi că urcatul — încet, cu sprijin, pas cu pas — e chiar viața. Iar pe pervazul ferestrei, în trei cutii de tablă, creștea cea mai suculentă ceapă din lume. Și ăsta era cel mai minunat ogor cu putință.