Udarea de seară
Îmi amintesc cum, pe vremuri, urcam scările blocului din Chișinău cu două saci de pământ, strânși la piept de parcă aș fi cărat ceva prețios și fragil. Umerii mă dureau, palmele îmi alunecau pe plasticul lucios, și, pe la jumătatea etajului al treilea, m-am gândit că era mai bine să fi rugat vânzătorul să-mi împartă pământul în saci mai mici. Am lăsat sacii jos pe palier, mi-am tras sufletul, ascultând liniștea din apartament. Nici câinii din mahală nu lătrau, doar zgomotul înfundat al ușii de la intrare, undeva jos.
Am intrat pe întuneric, mi-am descălțat pantofii la ușă, am trecut pe vârfuri în bucătărie, și am deschis balconul. Ușa scârțâia la fel ca mereu, și gerul mă lovea direct în față. Balconul era îngust, plin de scăunele vechi și cutii cu lasă, poate cândva le sortez. Le-am privit o vreme și, pentru întâia oară, am simțit că nu le voi mai deschide niciodată. Nu de lucruri aveam nevoie, ci de loc.
Am scos cutiile pe coridor, am șters pervazul cu o cârpă udă, am scotocit în debara după două lăzi de plastic, cândva cumpărate pentru unelte, și le-am așezat de-a lungul balustradei. Apoi am adus sacii de pământ, o foarfecă, o lingură veche, și o stropitoare goală. O primisem cadou pentru grădină, doar că nu aveam niciun lot la țară. Am umplut-o cu apă rece de la robinet, așteptând să nu mai înghețe la atingere, și m-am apucat de lucru.
Pământul cădea grămadă, dens și umed, murdărind marginile lăzilor. L-am nivelat cu palma, simțindu-i răceala și cum îmi intra sub unghii. Nu era ceva neplăcut; dimpotrivă, simțeam o liniște neîntâlnită: aici, în pământ, nimeni nu te întreabă nimic.
Mi-am scos plicurile cu semințe. Mărar, busuioc, gălbenele, craițe. Nu le sădeam pentru borcane sau pentru salate; pur și simplu, aveam nevoie de ceva să fac dimineața și seara, în afară de a derula știrile la nesfârșit sau de a mă învârti în același gând nepăsător.
Telefonul a sunat pe la jumatea casei, dar nu m-am dus. Lasă să sune. Am săpat șanțurile cu lingura, am presărat semințele, le-am acoperit cu pământ și le-am udat cu grijă, să nu se scurgă. Apa a întunecat suprafața, iar aroma caldă, de viață, s-a ridicat din pământ. Am rămas o clipă cu stropitoarea în mână, inspirând adânc așa cum nu o mai făcusem de multe luni.
Viața mea, atunci, era croită numai din muncă și griji pentru alții. Întâi divorțul, fără scandal, doar cu oboseală și tăcere. Apoi mama, după operație: drumuri la policlinică, rețete, cozi și hârtii. La serviciu, schimbare de șef, toate regulile risipite ca un dulap șubred. Răspundeam tuturor, alergam, explicam, iar când rămâneam singură, nu mai știam ce să fac cu tăcerea.
Balconul a devenit locul unde tăcerea nu apăsa.
După vreo săptămână, am văzut primele fire verzi. Subțiri, abia vizibile, încăpățânate ca firul de păr. M-am aplecat să le privesc, iar în piept mi-a urcat o bucurie blândă, cuminte.
Mi-am pus un scăunel lângă lăzi, să mă pot așeza. Seara, când mama adormea și televizorul tăcea, ieșeam pe balcon, luam stropitoarea și udam. Nu mult, să n-ajungă apa la vecini; doar cât să se întunece pământul. Apoi stăteam jos, ascultând curtea: un motor turat, voci la tomberon, râsete de adolescenți. Nu mă băgam, eram doar acolo, prezentă.
Pe balconul vecin a apărut o femeie în halat, cu un prosop pe cap. S-a uitat la lăzi.
Ai făcut grădinărie pe balcon? a întrebat ea, nu supărată, mai degrabă mirată.
Nu chiar. Doar niște verdeață… și flori, am răspuns.
Dar la ce-ți trebuie?
Mă gândeam să spun: Ca să nu-mi pierd mințile, dar am dat din umeri.
Îmi place.
Vecina a tăcut, apoi a încuviințat din cap.
La mine geraniumul moare mereu. Poate tu știi ce-i trebuie?
Nu știam. Dar m-am oferit să mă uit. A doua zi, mi-a adus ghiveciul, și am transplantat împreună mușcata. S-a tot scuzat că deranjează, iar eu mi-am dat seama că, de fapt, nu-mi doream să plece prea repede.
O uzi o dată pe săptămână, am zis la întâmplare, după cum citisem pe undeva. Și să nu stea în curent.
Dar ai mâini bune, a zis ea brusc. Liniștite.
Am zâmbit, deși știam că n-am mâini liniștite, ci doar foarte obosite.
În mai s-a pornit căldura. Balconul se încinsese de dimineață, și pământul era uscat ca făina. Am început să mă trezesc mai devreme să ud înainte de soare. Apa era rece, și-mi picura pe degete. Busuiocul se înălța, mărarul era pufos, gălbenelele arătau boboci.
Apoi au apărut muștele mici, negre. Le-am observat într-o seară, la lumină: zburau în cerc în jurul becului, se așezau peste tot. Am fluturat nervos din mână, apoi am adus de la bucătărie apă cu săpun, am pus o farfurioară cu oțet, am cumpărat benzi lipicioase de la farmacie, după ce am citit ce zic alții pe forum. A doua zi s-au mai rărit, dar tot nu dispăruseră.
În fața lăzilor, m-a lovit o furie oarbă. Nu pe muște, ci pe gândul că, și aici, pe bucățica mea de pace, trebuia să mă lupt cu ceva.
M-am așezat pe scăunel și-am închis ochii. Dacă aș lăsa totul baltă, n-ar fi mare pirdere. Aș arunca lăzile, pământul. Dar gândul că m-aș da bătută era mai neplăcut ca muștele.
Am luat foarfeca, am curățat frunzele uscate, am afânat pământul cu o furculiță găsită printre tacâmuri vechi. Urma să o spăl, dar nu mai conta. Contează că făceam ceva.
Prin iunie, m-am întors de la piață cu alt sac de pământ și două ghivece. În fața blocului câțiva adolescenți stăteau pe bănci, unul fuma, ferindu-se să-l vadă cineva. Când să intru, sacul s-a rupt, pământul a curs pe asfalt.
Na belea, am scăpat printre dinți.
Băiatul a venit, s-a apropiat repede:
Vă ajut eu, a zis stânjenit, ca și cum s-ar fi temut de refuz.
A luat sacul, apoi l-a dus până sus cu mine, în lift uitându-se în podea și ținându-l ca și cum era treaba lui.
Pe ce etaj? m-a întrebat.
Pe al treilea.
Eu duc, a zis și gata.
La palier le-a pus jos cu grijă, să nu rupă mai tare.
Mulțumesc, i-am spus. Cum te cheamă?
Andrei.
Am dat din cap. L-a privit pe balcon.
Dar ce creșteți acolo?
Busuioc, mărar. Și flori.
Pot să s-a fâstâcit. Pot să mă uit și eu vreodată? Mama zice că nu fac nimic acasă Dar mi se pare interesant.
Am acceptat, și am fost surprinsă că nu mi-a fost teamă.
Poți intra când sunt acasă. Dar pe balcon, fără țigări.
A schițat un zâmbet, scurt.
După câteva zile a venit. A stat în hol, cizmele încă în picioare, până nu i-am spus:
Intră, descalță-te.
Pe balcon cerceta lăzile ca și cum ar fi fost laborator.
Ce-s astea? a arătat spre craițe.
Craițe. Cresc ușor.
De ce să plantezi flori? a repetat întrebarea și el, ca vecina.
Ca să fie frumos și să am grijă de ceva, am oftat.
A dat din cap, de parcă înțelegea. A luat stropitoarea și m-a întrebat cât ar trebui să ude. I-am arătat cum să ude pe margine, să nu se scurgă apa. S-a străduit, apa tot s-a vărsat pe gresie. S-a fâstâcit.
E în regulă, l-am liniștit. Se usucă gresia, nu-i grav.
Am șters cu cârpa și mi-am dat seama: aici, greșelile nu devin tragedii.
În iulie s-a iscat ceartă. Vecinul de dedesubt, voce tare, a bătut la ușă. Eram cu sacul de gunoi în mână.
Turnați pământ jos, a răcnit fără salut. Am murdărie pe pervaz. Și picură apă.
Mi-a venit să mă scuz; că încerc să am grijă, că nu-i intenționat. Dar mi-am amintit că, aseară, am udat în grabă și e posibil să fi curs.
Am înțeles, i-am spus. Mă uit unde curge și pun tăviță sub lăzi.
Să nu faceți baltă, a bombănit el.
Am închis încet ușa, sprijinindu-mă de ea. Inima bătea tare. Mi-a venit să arunc tot de pe balcon. Dar, în loc, m-am dus în debara, am scos tăvi de plastic, le-am pus sub lăzi, am măturat balconul, am pus pământul risipit la loc și am început să ud mai puțin.
A doua zi l-am întâlnit la lift. M-a privit, a tăcut, apoi a spus:
Mulțumesc că ați rezolvat.
Am dat din cap. Nu era împăcare, dar era de-ajuns.
În august mica mea grădină a început să atragă atenția. Trecătorii se uitau pe sub balcoane, craițele atârnau galben printre zăbrele. Vecina a cerut un fir de mușcată, apoi încă unul. Andrei aducea o sticlă cu apă dacă mă vedea cu sacii. O femeie din blocul vecin, pe care o știam doar din vedere, a oprit la ușă:
La dumneavoastră parcă e raiul. Pot să stau cinci minute? La mine acasă e mereu gălăgie.
Era gata să-i spun nu. Era locul meu, ritualul meu. Dar femeia se uita cu o nevoie tăcută, de parcă nu balconul, ci o respirație cerea.
Cinci minute puteți, am zis. Eu ud între timp.
A stat cuminte, privind la frunze, la pământ, la albinele mărunte care zăboveau pe gălbenele. Apoi, în tăcere, a mulțumit și a plecat, lăsând în urmă doar senzația că spațiul s-a lărgit puțin.
Dar, odată cu asta, au început să apară tot mai multe rugăminți. Vecina a venit cu un plic de semințe:
Plantați-mi și mie? Eu nu mă pricep.
Andrei a cerut să ducă acasă un ghiveci, să încerce și el. Femeia de la blocul vecin a început să vină tot mai des.
Simțeam că ritualul meu devine program. Mă neliniștea: dacă refuz, voi părea zgârcită. Dacă accept, totul devine obligație.
Într-o seară am găsit pe scăunel o sticlă goală și un plic de pământ cineva, probabil Andrei, le lăsase fără să întrebe. M-am enervat ciudat de tare pe acea sticlă goală. Apoi m-am oprit. Nu sticla era problema.
Am pus stropitoarea jos, am stat o vreme privind lăzile. Frunzele mișcau domol, vântul era blând, pământul umed. Nu trebuia să mă închid trebuia să spun ce simt.
A doua zi am sunat-o pe vecină:
Vă dau eu un fir de mușcată și vă arăt cum să-l plantați, dar nu pot să fac în locul dumneavoastră. Pentru mine e important să fie al meu.
Vecina s-a supărat puțin, s-a ofuscat:
Nu vă obligam…
Știu, i-am spus calm. Dar așa simt.
A oftat și apoi a zâmbit.
Bine, arătați-mi și încerc și eu.
Lui Andrei i-am zis:
Îți dau un ghiveci, însă pământul și semințele să le cumperi tu. Și să-l uzi singur. Pot să te sfătuiesc.
A încuviințat, chiar părea mândru, de parcă i se încredința ceva de oameni mari.
Femeii de la blocul vecin i-am spus:
Mă bucur că vă face bine aici. Dar nu pot mereu să primesc pe cineva. Uneori am nevoie să fiu singură.
M-a privit lung și a răspuns:
Înțeleg. Vă mulțumesc că mi-ați spus.
Apoi a devenit mai ușor. Ritualul a revenit la locul lui. Oamenii n-au dispărut, dar nu mai apăsau ca o povară.
În septembrie am plecat două zile la mama la spital, pentru hârtii. Înainte de a pleca, am udat lăzile, am aranjat tăvile, am închis balconul. Mi-a trecut prin minte că o să se usuce în două zile, aproape să-i scriu vecinei dar m-am oprit. Nu voiam să fac din ajutor o obligație.
Când m-am întors, balconul era liniștit. Pământul încă umed. Pe scăunel, stătea stropitoarea plină și un plic mic de semințe. Pe el, scria cu pixul: E pentru dumneavoastră. Dacă aveți nevoie, sunați. Și un număr de telefon.
Am răsucit plicul în palmă: erau caprifoi simplu, de la piață. Am zâmbit, simțind o recunoștință tăcută. Fără intruziune, fără pretenții.
Seara am ieșit pe balcon. Soarele apunea, curtea era liniștită. Am turnat apă în stropitoare, am verificat tăvile. Apa se scurgea lin sub frunze.
Am pus plicul de semințe pe pervaz, l-am acoperit cu o pietricică să nu-l ia vântul, apoi am scos telefonul și am format numărul.
Sunt eu, de la trei, am spus când a răspuns. Mulțumesc pentru semințe. Le pun la primăvară. Dacă vreți, vă dau un fir de gălbenele. Dar să știți, de îngrijit vă ocupați dumneavoastră.
La celălalt capăt s-a auzit un râs scurt, cald.
Am stins lumina de pe balcon, am tras ușa și am zăbovit o clipă, cu mâna pe clanță. În interior era pace. Nu gol, ci pace. Mâine seară voi ieși din nou cu stropitoarea. Și, dacă va bate cineva la ușă, voi decide atunci dacă deschid. Fără vinovăție.
