L-am cunoscut pe soțul meu la universitate, pe când amândoi aveam 18 ani și eram niște boboci entuziasmați. El, Vlad, nu putea trece neobservat: forța, deșteptăciunea și, mai ales, bunătatea lui ieșeau în evidență la orice seminar sau la coadă la cantină. Inițial am fost prieteni buni, dar destul de rapid am realizat că, de fapt, mă cam pierdeam cu firea când îl vedeam. N-a trecut mult și am devenit un cuplu. Încă mă uit cu nostalgie la anii de studenție și spun mereu, la un pahar de vin moldovenesc, că au fost cei mai frumoși ani.
Un an mai târziu, Vlad s-a pus într-un genunchi la malul Prutului și m-a cerut de soție. Ce dragoste ca-n filme! N-am avut bani de nuntă mare, cu taraf și tot neamul, așa că am făcut o petrecere modestă, cu rudele apropiate și vecinii de bloc care ne știau de mici.
În al doilea an de facultate, Vlad s-a angajat. La început am locuit înghesuiți într-o cameră de cămin lux, ce să mai! Un apartament al nostru părea mai degrabă glumă, nu plan de viață, dar amândoi visam cu ochii deschiși. Și, vezi Doamne, visul chiar s-a împlinit: după ce bunica mea, Ileana, a trecut la cele veșnice, am moștenit ceva bănuți. Vlad, gospodar, strânsese și el un plic în dulap. Împreună, am reușit să luăm o ipotecă pe-un apartament cu două camere, cu gândul că, în curând, poate ne extindem și la capitolul familie.
Zece ani am trăit împreună în pace și armonie, dar copiii… n-au mai venit. Acum câțiva ani, Vlad a fost prins la mijloc într-o poveste urâtă la serviciu: firma la care lucra ca economist-șef a intrat în belele și patronul a pus pe umerii lui toate necazurile financiare. Nimeni nu l-a crezut când a zis că doar respecta ordinele. Procesul a fost ca serialele turcești: plin de răsturnări, dar cu sfârșit și mai tragic. Vlad a fost condamnat la patru ani de pușcărie, absolut pe nedrept. Ne-am luptat, am mers din avocat în avocat, am consumat nervi și bani, dar tot degeaba actele arătau că el era vinovatul.
Am rezistat cât am putut, i-am dus de mâncare și zâmbete la vizită, dar la un moment dat, am simțit că eu am nevoie de sprijin, nu el.
Și atunci a apărut soacra mea, doamna Margareta, cu nervii ei de oțel și privirea tăioasă. M-a anunțat fără menajamente că nu mai am ce căuta în apartamentul nostru, că tot ghinionul familiei i se trage de la mine și că Vlad a cumpărat casa doar cu banii lui. Firește, n-am mai avut cuvinte cine să se aștepte la așa ceva de la mama bărbatului pe care-l iubești?
Mai mult decât atât, Vlad îi lăsase mamei sale o împuternicire înainte de proces. Cu ea în buzunar, soacra a săltat la notar și a scos extrasul bancar: cică ipoteca s-a plătit doar din banii lui Vlad, deci eu aș fi o chiriașă în propria casă. Zicea cu convingere că actele astea țin în orice instanță și că n-am niciun drept la apartament. Zău dacă mai știu ce să fac sau unde să caut dreptatea… La judecătorie, la un preot sau, poate, să-mi iau lumea-n cap?







