Am rătăcit prin străinătăți timp de doi ani plini de dor și visuri care plutesc ca norii de primăvară peste acoperișurile de ardezie din Cernăuți.
Fiica mea, Sânziana, s-a măritat cu Gheorghiță, un bărbat din Sighișoara. Am locuit împreună cu ei în apartamentul lor ca într-o cutie muzicală uriașă, având grijă de micuțul nostru Vlad și îmbinând zilele cu miros de cozonac și amintiri din alte lumi.
Sânziana și Gheorghiță lucrau la aceeași fabrică de mobilă. În fiecare seară se întorceau obosiți, ca niște marionete de porțelan, în timp ce eu îmi găseam liniștea printre bibelouri și zgomotul nesfârșit de pași pe podeaua veche. În sufletul meu răsărise speranța că voi rămâne pe veci la ei, asemenea unei mobile masive moștenite, dar n-a fost să fie. Într-o zi tulbure, Gheorghiță mi-a zis pe neașteptate, pe un ton străin, că nu mai e nevoie de prezența mea. Visul s-a destrămat ca fumul pe cer.
O lună mai târziu, străbătând cu trenul Moldova, am revenit în apartamentul meu din Chișinău. Însă și aici păream o străină. Cât lipsisem, băiatul meu, Mihăiță, își părăsise soția cea dintâi ca într-un bal mascat care se termină brusc, mutându-se în locuința mea.
L-a însoțit a doua soție, Domnica, cu burta mare ca o lună la apus. Niciunul n-a întrebat dacă pot veni, au intrat pur și simplu, ca niște fantome agitate de vântul schimbării.
Ce să fac? Să-i alung din casa ce mi-a rămas moștenire? Nu pot, inima nu mă lasă. Dar cum să respiri cu trei, apoi patru suflete, toate în același apartament cu o singură cameră, dulapul plin de voci și vise trunchiate? Nici eu, nici Mihăiță nu avem bani de-un colț de apartament. O chirie la Chișinău costă cel puțin 3500 de lei pe lună, iar noi visăm, nu calculăm.
Am sunat-o pe Sânziana să-i spun cum pivnița sufletului meu s-a umplut de umezeală și tăcere. Am sperat într-o chemare, un semn de undeva, dar liniștea lor a acoperit totul ca zăpada în ianuarie.
Mihăiță se comportă politicos, dar parcă nu mă vede. Nici nu se gândea să mă întorc. Domnica nici nu mă salută, e ca o umbră mută, făcând ordine prin dulapurile mele, cu ochii pierduți, mă ignoră ca pe un cuptor scos din uz. Acum dorm pe canapeaua din bucătărie, între aburi și miros de cafea arsă. Ziua mă pierd printre oamenii din piață, fac cumpărături, trec pe la fosta cooperativă, stau la taclale cu Leana și Paraschiva de pe scară.
Vorbesc cu Mihăiță ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat, încercând să nu las amărăciunea să iasă.
Nu mi-am imaginat niciodată că la 60 de ani voi fi precum un bulgăre risipit, fără rădăcini. Casa mea e condusă de alta, nu de mine. Mihăiță e prins în grijile pentru Domnica, nici nu vede cum pereții se strâmtează.
Caut de lucru cu jumătate de normă, nu contează ce două, trei ore pe zi, poate la croitorie, poate la magazinul de pâine din colț. Oare Domnica ar merge la părinții ei, la Bălți, la țară? Mihăiță ar găsi oare de lucru acolo, printre livezi și câmpuri de floarea-soarelui? Nu cred. Gândurile se răsucesc ca într-o horă fără ieșire și mă pierd între vis și realitate Nici nu știu ce să fac mai departeÎntr-o dimineață de aprilie, când mugurii fremătau pe ramuri și orașul mirosea vag a prăjituri de Paști, am ieșit pe balconul mic, de unde odinioară supravegheam joaca copiilor. Domnica ștergea praful mecanic în spatele meu. Am închis ochii și am ascultat, pentru prima oară după mult timp, ciripitul păsărilor. O liniște caldă mi-a înmuiat sufletul: mi-am dat seama că dacă nu mai pot avea o casă a mea, pot construi liniștea în suflet, chiar și înghesuită printre bagaje, sub privirile reci ale altora.
Nu m-am rugat pentru schimbare, ci pentru pace. Am hotărât să nu mai aștept vreo invitație care poate nu va mai veni niciodată. În piață am găsit o bătrânică ce vindea ghiocei, stând pe o pătură cu degetele roase de frig. Am cumpărat un buchet mic și l-am așezat pe masa din bucătărie, lângă băiatul meu și Domnica. Am privit copilul ce se zbătea sub pieptul ei ca un vis de primăvară încă nenăscut.
Poate că nu sunt acasă, le-am spus, dar sunt aici pentru voi.
Pe seară, Domnica mi-a zâmbit pentru prima dată, stingher, dar sincer. Mihăiță m-a întrebat ce supe făcea bunica lui, iar prezența mea n-a mai părut o povară, ci o istorie nescrisă pe care încet-încet au început s-o prețuiască.
Și poate că n-am rămas stăpână pe niciun acoperiș, dar am devenit rădăcina pe care n-o vede nimeni cea care ține copacul atunci când vântul dă și mai tare. Oriunde m-oi duce, știu acum: oricât m-ar izgoni lumea, oricâte uși s-ar trânti peste mine, n-am să pierd niciodată puterea de a crește, răbdător, în inima celor pe care îi iubesc.
