Într-o după-amiază, am auzit soneria la ușă. Am dat fuga să deschid, convins că mama mea venise să-și vadă nepoții. Dar în prag era o femeie. Se vedea că nu-i e bine. Lângă ea, timidă, stătea o fetiță de vreo zece ani.
Acum am treizeci de ani și nu am de gând să mă însor. La început, mă țineam tare spunând că încă nu am gustat destul din viață. Uitându-mă la prietenii mei, toți însurați, am ajuns la concluzia că nu sunt făcut pentru genul acela de trai. Soțiile lor îi controlează, se ceartă, se afundă în rutină cu copiii după ei… Chiar și la o bere nu stau liniștiți, și de pescuit nici nu mai vorbesc. La fel și fotbalul a rămas o amintire.
Dar mi-am schimbat repede părerea. Într-o zi am zărit o fată mergând pe strada Cuza Vodă din Chișinău. Felul în care arăta, felul în care mergea… m-a făcut curios. Nu știu ce m-a apucat, dar am urmat-o încet, fără să mă fac remarcat. Fata a simțit că-i țin urma, dar nu s-a întors. S-a urcat repede într-un autobuz, iar eu am rămas pe trotuar, uitându-mă lung după ea.
Zile la rând am tot mers pe același drum, cu speranța că o voi mai vedea. Și până la urmă a apărut. Nu am mai stat pe gânduri. Am prins curaj și am abordat-o. N-o să uit nici azi: o chema Dorina. Din ziua aceea am rămas amândoi de nedespărțit. Cu sosirea Dorinei în viața mea, părerea despre însurătoare s-a transformat total. Îmi doream să-mi fie soție.
Ne-am căsătorit. Aveam parte de o femeie gospodină, sufletistă. Trăiam frumos și liniștit. Prietenii mei râdeau pe ascuns de mine. Le povesteam mereu că eu nu mă însor niciodată. Dar uite că viața te poate întoarce pe dos.
La un an după nuntă ni s-a născut un băiat, iar după încă doi ani o fetiță. Fericirea era la ea acasă. O ajutam pe Dorina cu toate, copiii ne umpleau casa de veselie și chiote. Mama mea era în extaz cu nepoții. Îşi vedea băiatul fericit, cu o soție bună.
Într-o după-amiază a sunat iar la ușă. Am sărit să deschid, crezând iar că-i mama venită la nepoți. La prag era o femeie palidă, slăbită. Alături de ea, o fată micuță. Abia de-i ieșeau cuvintele…
Bună ziua, știu că vă e greu să mă recunoașteți… Eu sunt Maria. Nu ne-am cunoscut prea bine demult, dar… Aceasta este fiica dumitale. Nu aș fi adus-o dacă nu m-aș fi simțit atât de rău. Trebuie să merg la spital. N-am pe cine să las fata… E cuminte și deșteaptă.
Am luat-o în brațe, i-am spus să-mi asculte vorba și am plecat. Am rămas blocat în ușă. Dorina, soția mea, era în spate, a auzit totul. Am dus fetița în cameră. Tremuram, încercând să-i povestesc Dorinei că habar nu am ce se întâmplă, dar ea n-a întrebat nimic. Înțelegea totul fără explicații. Era clar, trebuia să-i prezint pe copii surorii lor. Ne-am liniștit cu toți și Dorina și-a sunat soacra, chemând-o să cunoască noua nepoată.
A primit vestea cu bucurie, spunând că familia mai are o fetiță. A doua zi am mers să fac testul de paternitate, să mă lămuresc. Apoi am luat fetița să mergem în vizită la mama ei, internată la spital. Medicii spuneau că sunt șanse de recuperare, însă tratamentul costa mult, vreo 7000 de lei moldovenești. M-am uitat la fața fetei, i-am zâmbit și am liniștit-o: o să facem tot ce se poate să-i fie bine mamei.
După câteva zile, testul a venit pozitiv: fetița era a mea. Mama a sărit de bucurie, luând-o la ea o vreme, să-i arate ce înseamnă să ai bunică. Maria, mama fetei, s-a făcut bine până la urmă. Am cerut un împrumut de la serviciu. Șeful m-a ajutat fără să stea pe gânduri. După o lună, Maria a ieșit din spital.
Cu toții am mers s-o întâmpinăm eu, Dorina, copiii și mama. Maria abia se ținea de lacrimi, recunoscătoare că nu a rămas singură cu necazurile. Mi-a promis că restituie banii când se va pune pe picioare. Dar am liniștit-o imediat:
Nu ai de ce, nu ai pentru ce să întorci. Atâția ani n-am știut că am o fiică. Trăiește pentru fata ta cât poți, iar eu o să vă sprijin oricum.
Pe fața Dorinei a înflorit un zâmbet senin. Era tare mândră de mine.
