Am trăit alături de soțul meu mai bine de cincisprezece ani, iar povestea noastră împreună a început ca un fir de mătase în bătaia vântului. După nuntă, ne-am mutat la mama lui, într-o casă pe o stradă pietruită din Chișinău, unde ne împărțeam fiecare dimineață între mirosul de cafea și zgomotul tramvaiului ce trecea în grabă. Muncind la uzină, plecam amândoi pe întuneric, iar seara adormeam cu ecoul sirenelor încă în urechi. După ceva timp, ni s-a dat o cameră într-un cămin muncitoresc, iar de-acolo am plecat din casa soacrei, ca niște fluturi scăpați din cocon.
Totul părea să se așeze pe făgașul normal, iar într-o zi, printre ceaiuri și borcane cu dulceață, am rămas cu impresia că soțul meu ar fi trebuit să obțină o diplomă, ca să ajungă cineva. L-am convins să se înscrie la facultate, dar eu am fost cea care a învățat pentru el; i-am scris toate referatele, eseurile și lucrarea de licență, de parcă scriam despre cineva străin. Când a venit acasă cu diploma, s-a dus la fabrică și, ca într-un vis buclucaș, a fost promovat instant. M-am bucurat pentru el, chiar dacă parcursul meu profesional era ca o umbră: deși absolvisem universitatea, mereu ajungeam în concediu maternal.
În timp ce fiul creștea repede ca iarba, am aflat că eram însărcinată iar, de data aceasta cu fata, pe care am numit-o Lăcrămioara, un nume cu parfum de primăvară. După naștere, am încercat să merg la muncă, dar copiii erau mereu bolnavi, cu răceli și febră, așa că eram în concediu medical mai mult decât la serviciu.
Nu m-am supărat. Cariera mea era stinsă ca o lampă veche, dar familia strălucea ca aburul de la plăcinta abia scoasă din cuptor. Soțul muncea din greu, rămânea la uzină până noaptea târziu, iar peste câteva luni am cumpărat un apartament mare, cu banii strânși și cu ceva ajutor de la părinți, în Lei Moldovenești. Copiii erau fericiți, fiecare cu camera lor plină de jucării și desene. Eu îl vedeam din ce în ce mai rar pe soț. Într-o zi, am întâlnit o fostă colegă la piață, printre tarabe cu brânză de vacă și roșii, și mi-a spus povestea ei: soțul o înșela cu angajata lui. Nu le pasă că-i zi sau noapte. Se închid în birou și râd. Îi dă cadouri în fața tuturor și o ia în brațe, de parcă ar fi la serbare. Pleacă de la el, n-ai ce căuta lângă un om atât de lipsit de rușine.
Atunci am decis să merg la uzina unde lucra soțul și să-i vorbesc amantei lui, o fată cu ochii ca albastrul Prutului, pe care o chema Florina tot un nume rar pe la noi. I-am cerut să-l lase în pace; avea familie și copii, iar viața noastră nu era un spectacol. Dar Florina m-a umilit în fața tuturor, râzând ca o bufniță în noapte. Soțul meu a ieșit din birou și, văzându-mă, s-a înfuriat: Ce cauți aici? Ai aflat tot, nu? E mai bine așa, pentru că m-am săturat să trăiesc în două lumi. Mâine depun actele de divorț.
El a angajat cei mai buni avocați din oraș, mi-a luat tot ce aveam, ca și cum ar fi cules cireșe din pomul meu. Apoi ne-a aruncat pe mine și pe copii în stradă, fără să-i pese unde vom trăi sau cum vom supraviețui. Fostul meu era prins de noua iubire ca o pasăre de vânt. Părinții m-au ajutat să cumpăr o garsonieră mică cu câteva mii de Lei Moldovenești. Am găsit de lucru și viața mea a început să se adune la loc, ca piesele unui puzzle uitat.
După un an, fostul meu m-a sunat și mi-a cerut ajutor. Nu și-a cerut scuze pentru trădarea lui; era plin de sine, ca un cocoș de dimineață. Aflasem că fusese concediat și că noua soție îl părăsise, iar peste toate avea un accident și era la spital. Am ales să nu-l ajut. El ne-a lăsat fără nimic, nu s-a interesat niciodată de copii mi se părea că merit să fiu în sfârșit eu cea care alege, în acest vis ciudat, unde viața se rupe și se repară pe neașteptate.
