Bešćutni sin odbio je pomoći majci koja je išla na operaciju u bolnicu, dok su on i njegova supruga putovali na jug.

Dnevnik, 23. svibnja

Kad pogledam svoj život unatrag, ne mogu se oteti dojmu da sam uvijek nekako plivala nizvodno, bez previše emocija prema nikome, pa ni prema vlastitoj obitelji. Udala sam se sa dvadeset godina, više iz običaja nego iz ljubavi, a s dvadeset i dvije rodila sam sina. Nikad nisam bila zaljubljena u djecu, i kad je naš mali Luka stigao na svijet, moj suprug Krešimir i ja smo ga povjerili mojoj mami, baki Mariji. Slali smo joj novac svaki mjesec, nekih 400 kuna, i živjeli svoj život u Zagrebu, izlazeći, putujući, uživajući.

Dvije godine kasnije, baka Marija je umrla i Luka je morao doći kući. Potpuno suprotna od mene, Krešimir je bio više hladan nego nježan, ali ni meni nije bilo drago što je moj sin opet s nama. Smetao mi je i stalno sam ga slala u jaslice, pa potom u vrtić. U školi su ga zadirkivali nije znao ni čitati ni pisati. Učitelji su pokušavali dobiti nas na sastanak, ali ja nikada nisam imala vremena. Jednog dana Krešimir je otišao u školu. Učiteljice su mu ispričale sve o Lukinim nestašlucima. Kad je stigao kući, Krešimir ga je izmlatio remenom, bez trunka žaljenja.

Kad je završio školu, poslala sam Luku u tvornicu tekstila na posao. Ondje je upoznao svoju Jelenu i ubrzo se oženio. Uprava tvornice im je dodijelila mali stan u Splitu i krenuli su svojim putem. Kad su došli unuci Lucija i Petra bila sam prema njima ravnodušna. Ponekad bih im na praznike poslala nekoliko stotina kuna, ali nikad nisam imala želju provoditi vrijeme s njima.

Kad je došlo vrijeme za moju mirovinu, poželjela sam pravu feštu. Obratila sam se Luki: “Poslala sam ti nešto na karticu. Idi s Jelenom kupiti hranu i nakit. Slavit ćemo moju mirovinu kod vas. Dobro, mama, rekao je Luka, a on i Jelena su djecu poslali u selo kod Jeleninih roditelja da im ne smetaju, i počeli pripremati slavlje.

Kad je sve bilo spremno, stigla sam, zadovoljna što je sve po mom ukusu. Nije loše, sad idite u kuhinju. Gosti će stići, morate ih dočekati, a s vama ćemo sjediti kad svi odu. Luka i Jelena poslušali su me i povukli se. Gosti su jeli, pili, plesali cijelu noć. Na kraju, kad su svi otišli, ušla sam u kuhinju i rekla: Ostao je još jedan komad torte, podijelite si ga. Ne osjećam se dobro, idemo kući, ne mogu sada sjediti s vama. Luka je bio strašno povrijeđen.

Tjedan dana kasnije, nazvala sam ga: “Sine, odvode me u bolnicu na operaciju. Donesi mi stvari, poslat ću ti popis.” “Ne mama, mi s Jelenom idemo na godišnji. Znaš već, nazovi tatu. Bok.” Napokon mi je netko jasno dao do znanja da svijet ne kruži oko mene. Sada sjedim sama, sa svojim mislima, i pitam se gdje su nestali svi oni dani kad sam mislila da mogu živjeti samo za sebe.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

eight − one =

Bešćutni sin odbio je pomoći majci koja je išla na operaciju u bolnicu, dok su on i njegova supruga putovali na jug.
Îngerul ciufulit Iulia pășea încet înapoi, fără să-și desprindă privirea de dulăul uriaș ce ședea impasibil chiar în mijlocul străzii. – Cuminte, băiete, cuminte… – murmura ea încet, aproape în șoaptă, încercând să nu facă vreo mișcare bruscă. Câinele era impunător – trupul masiv era ascuns sub o blană groasă și ciufulită, pe ici pe colo încâlcită în smocuri dense. Ochii săi – negri, pătrunzători – urmăreau fiecare pas al Iuliei, iar urechile i se ciuleau la cel mai mic zgomot. Fata simțea cum frica îi strânge stomacul, tremuratul îi cuprindea genunchii, chiar dacă încerca din răsputeri să rămână stăpână pe sine. Mereu avusese frică de câini – chiar și de cei micuți, de poșetă, ce toropeau în brațele trecătorilor. O frică înrădăcinată încă din copilărie, de pe vremea când avea patru ani, iar părinții o duseseră la bunici, la țară. În sat trăia un vecin care creștea câini. Curiozitatea copilărească a Iuliei nu a rezistat tentației unui cățeluș pierdut pe ograda bunicilor. Doar că, după câțiva pași cu puiul în brațe, drumul i-a fost barat de un câine mare – mama puiului. Animalul s-a apropiat amenințător, arătându-și colții ascuțiți, fără să atace, ci doar mormăind. Acel moment de groază, neputință și frig interior i-a rămas întipărit în minte pentru totdeauna. Anii au trecut, dar frica nu s-a stins. Iar acum, în fața ei se afla o adevărată namilă care nu părea să aibă de gând să-i cedeze calea. Iulia a decis să nu-și încerce norocul: mai bine să ocolească decât să riște. S-a întors încet și a pornit pe alt drum, încercând să-și păstreze calmul. Totuși, se uita la fiecare câțiva pași peste umăr – câinele mergea după ea. Nu o urmărea agresiv, păstra distanța, dar nu rămânea în urmă. – Ce deștept e, – a șoptit Iulia, aruncând o nouă privire la necunoscutul ei însoțitor. – Nu se apropie prea mult, parcă simte că mi-e teamă. Dar de ce vine cu mine? Și unde o fi stăpânul? Ajunsă în fața blocului, aproape alergând, Iulia și-a scos cardul, a deschis ușa grăbită și s-a întors: câinele era încă acolo, pe trotuar. Nu a făcut niciun pas după ea, doar a urmărit, cu privirea-i pătrunzătoare, cum ușa se închide încet, ascunzându-i silueta. În apartament, după ce și-a lăsat geanta și pantofii, Iulia s-a oprit o clipă în hol, ascultând. Liniște. Orașul mormăia vag dincolo de ferestre. Făcându-și curaj, s-a apropiat de geam – blana familiară încă se vedea jos, pe trotuar. Simțind privirea fetei, câinele și-a ridicat capul, a dat încet din coadă, apoi s-a îndepărtat cu pași lenți, lăsând-o să răsufle ușurată – astăzi plecase, în sfârșit. Apoi a devenit aproape un ritual. În fiecare seară, când Iulia se întorcea de la muncă, câinele apărea de nicăieri și o însoțea tăcut până la scară. La început păstra distanța, dar în timp tot se apropia. Nu se băga niciodată în fața ei, nu o atingea; doar mergea cuminte lângă ea. Cu timpul, Iulia a început să observe alte detalii la el – mersul calm, privirea inteligentă, ochii blânzi. A devenit chiar o ușoară alinare să-l știe în preajmă, așa că i-a dat nume: **Cerber**. Câinele a reacționat imediat când l-a strigat pe nume și, din acea zi, drumul spre casă a devenit altceva. Cerber mergea alături de ea, fără să-i ceară nimic, dar oferindu-i o liniște tăcută. Până într-o seară de toamnă când Iulia, întârziată la muncă, nu l-a găsit pe Cerber la colț, așa cum se obișnuise. Inima i-a stat în loc – pe lângă teamă, simțea și un dor ciudat după prezența protectorului mut. Pe un întuneric aproape deplin, un bărbat necunoscut a apărut din întuneric, i s-a adresat cu glume grobiene și a pus mâna pe ea. A văzut brusc, în lumina slabă a felinarului, sclipirea unei lame de cuțit. Panica era la apogeu, când străzile au vibrat de lătratul aspru al lui Cerber. Câinele a sărit asupra agresorului, l-a trântit, a smuls cuțitul din mână, iar Iulia, cu genunchii tremurând de adrenalină, a chemat Poliția. Cerber a rămas lângă ea, cu ochii fermi pe necunoscut, până au ajuns agenții să îl ridice. Acela a fost momentul când Iulia a hotărât că nu vrea să-l mai lase pe Cerber singur pe străzi. L-a adus acasă și, încet-încet, câinele ciufulit s-a obișnuit cu viața de apartament: blana i s-a îmbunătățit, a prins încredere, a învățat să se joace, să stea la geam și să îi aștepte venirea. Când Cerber s-a îmbolnăvit, Iulia l-a îngrijit cu răbdare – chemând veterinarul, hrănindu-l atent, dăruindu-i grijă și dragoste. Așa s-a întărit prietenia lor: ieșeau seara în parcul central, se jucau, mergeau împreună la dresaj. Cerber era sufletul nou al căminului ei, îngerul păzitor și tovarășul de fiecare zi. Până într-o seară, când la ușa blocului a apărut un bărbat. S-a recomandat: Alexei, fostul stăpân. Fusese nevoit să plece la muncă în Germania, lăsând câinele la un prieten – care însă, coplesit, îl lăsase pe Cerber pe străzi. Revenit, Alexei a căutat mult cățelul său și, văzând cât de bine se simte lângă Iulia, a decis că locul lui Cerber este aici. A plecat doar cu o ultimă mângâiere pe blana câinelui. Iar Iulia, privind la cel mai credincios amic, a știut că povestea lor va continua – Cerber, îngerul ciufulit, nu se va mai rătăci niciodată de casa lui.