Soțul meu m-a pus să aleg între mama mea bolnavă și căsnicia noastră, și nici acum nu-mi vine să cred că aceste cuvinte i-au ieșit din gură. Am fost căsătoriți timp de opt ani, când mama s-a îmbolnăvit grav. Nu era ceva ușor. Eram singura ei fată, iar altă rudă apropiată nu aveam.
La început, încercam să le duc pe toate. Mă trezeam la răsărit, mă duceam la slujbă, pe urmă treceam pe la mama mea în Chișinău, îi duceam mâncare și medicamente, iar apoi grăbeam acasă, unde mă ocupam de soț și de copii. Dormeam câte patru, cel mult cinci ore pe noapte. Eram istovită, cu cearcăne adânci sub ochi și trupul greu, dar nu mă plângeam. Credeam că va trece, că va înțelege.
Însă el a început să se schimbe. Dacă întârziam fiindcă aveam grijă de mama, se supăra. Dacă vorbeam cu ea la telefon, se uita urât la mine. Într-o zi mi-a spus: Nu mai ești ca înainte. Ești mereu acolo, iar aici parcă nici nu exiști. Am încercat să-i explic că mama are nevoie de mine. El mi-a zis: Atunci angajează pe cineva s-o ajute.
I-am spus că nu-mi permit să plătesc unei asistente medicale, iar mama mea are încredere doar în mine. De-atunci mereu îmi reproșa că acasă e ca la hotel, că n-am timp de el, că nu e pe primul loc. Mă simțeam sfâșiată între două lumi.
Cea mai grea ceartă a fost într-o duminică. Tocmai venisem de la urgențe cu mama, epuizată, cu hainele impregnate de mirosul spitalului republican. Cum am intrat pe ușă, el mi-a zis rece: Așa nu se mai poate. Ori continui să fii salvatoarea mamei tale, ori rămâi cu mine și punem căsnicia pe picioare. L-am întrebat dacă vorbește serios. M-a privit în ochi și mi-a zis: Da. Nu voi trăi veșnic pe locul doi.
Noaptea aceea n-am închis un ochi. Mă gândeam la mama singură, slabă, și numai pe mine se putea sprijini. Mă gândeam la copii, la casa noastră, la anii trăiți împreună. Parcă nimeni nu vedea oboseala, străduința, durerea mea.
A doua zi m-am dus la mama. Era vlăguită, dar când m-a zărit, mi-a zâmbit blând. Mi-a luat mâna și mi-a spus: Îți mulțumesc că nu m-ai lăsat singură. Atunci am înțeles că nu voi putea niciodată s-o abandonez. Când am revenit acasă, i-am spus soțului că nu voi alege, dar dacă mă pune la zid, răspunsul îmi era limpede.
După-amiaza aceea el și-a strâns două valize. A spus că eu am distrus căsnicia, că mama mea a fost mereu pe primul loc pentru mine. Am rămas în cameră tremurând, fără să știu dacă tocmai mi-am pierdut soțul sau mi-am salvat demnitatea.
Astăzi, încă îmi împart viața între hospital și casă. Da, sunt obosită. Da, sunt tristă. Dar dorm împăcată. Încerc s-o conving pe mama să se mute la mine, să-mi fie mai ușor.
Voi, ce ați fi făcut în locul meu?
