Nu e de-al casei

Dacă tot ai început, continuă! vocea mea s-a auzit mai tare decât de obicei, în timp ce mă uitam la Doina, Dacă nu știi bine ce vrei să spui, mai bine lasă bârfa

Știu, a zâmbit ironic Doina, privindu-mă direct în ochi, Între mine și ea nu au existat secrete

Eu și Lenuța ne-am cunoscut într-o situație absolut banală. Era iarnă, polei. Lenuța a alunecat pe trotuarul înghețat într-o dimineață, pe când se grăbea să ajungă la serviciu și a căzut destul de urât, lovindu-și genunchiul. Am sărit imediat s-o ajut și, cum nu se putea ridica bine, am dus-o până la urgențe.

Radiografia a arătat că nu are fractură, iar Lenuța a fost lăsată să plece acasă, după ce i-au recomandat să stea liniștită și să poarte o fașă elastică pe genunchiul lovit. Toată această vreme am stat lângă ea, fără să plec nici un minut. Chiar am sunat la serviciu să îi spun șefului că nu ajung decât pe la prânz. Abia după ce am văzut-o urcată în taxi, m-am liniștit și am plecat către birou, cu promisiunea fermă din partea ei că mă va suna când ajunge acasă să-mi spună că totul e în regulă.

Mi-a plăcut mult de Lenuța. Avea ceva blând, grijuliu, cum nu mai întâlnisem până atunci. Am simțit un farmec aparte. Așa a început perioada noastră cea mai frumoasă. Ne sunam și scriam în fiecare zi, povestind de toate. Mă interesa orice avea legătură cu ea: dimineața îi uram zi frumoasă, seara noapte bună. În cursul zilei mă gândeam mereu dacă s-a îmbrăcat destul de gros, dacă a mâncat, dacă nu cumva e supărată.

Pentru mine totul era firesc. La noi în familie așa fusesem crescut, să avem grijă unii de alții. Stăteam singur într-un apartament primit moștenire de la bunica, iar ai mei locuiau nu departe, în alt oraș de lângă Chișinău. Locuiserăm cândva cu toții la un loc, iar apartamentul bunicii îl dădeam în chirie. Am crescut în liniște, cu pace și încredere deplină. După ce bunica s-a dus, eu deja eram destul de matur ca să locuiesc singur, așa că m-am mutat la ea.

N-am avut noroc în dragoste. Sunt un tip mai timid, nu mă bag singur în vorbă pe stradă, la petreceri nu merg și nici nu am mulți prieteni cu care să ies undeva. Cu Lenuța a fost totul spontan, altfel n-aș fi avut curaj. Ea avea nevoie de ajutor și nu puteam să trec nepăsător, nu era în firea mea. Încă din prima zi am simțit că destinul ne-a adus împreună.

După numai două luni am făcut nuntă. Așa a fost să fie. Eu, mai în glumă, am cerut-o:
Ce-ar fi să ne căsătorim? Hai să mergem chiar acum să depunem actele!

Mai era o oră până se închidea starea civilă din Chișinău când am ajuns acolo. Am programat nunta cât de repede s-a putut. Părinții mei, Ioana și Petru, au fost puțin mirați de graba noastră, dar au fost fericiți de alegerea mea, mai ales că le-a plăcut Lenuța din prima clipă.

Mama Lenuței locuia în Bălți. Lenuța i-a dat telefon, dar nu a putut ajunge la nuntă, pentru că bunica Lenuței se simțise rău și nu putea fi lăsată singură.

Am format o familie bună. Trăiam liniștiți, fără scandaluri, iar dragostea dintre noi nu s-a stins. Din contră, părea că se întărește cu fiecare zi. Când s-a născut fiul nostru, Mihăiță, bucuria în casă a fost triplă. Dar și grijile au crescut odată cu el. Într-o zi, la aniversarea noastră de cununie, prietena cea mai bună a Lenuței, Doina, a băut prea mult și a fost nevoie să-i chem un taxi să ajungă acasă.

Am sărbătorit cu toții într-o cafenea din centrul orașului. Au venit și ai mei, Ioana și Petru, Mihăiță de cinci ani era bucuros nevoie mare, ciocnea sucul cu noi și zicea “noroc” cu toată priceperea. Lenuța și Doina erau nedespărțite încă din liceu. Le unea o legătură de surori, poate chiar mai mult. Doina, însă, nu a avut noroc la bărbați. Avea tot treizeci de ani, ca Lenuța, dar până acum nu-și găsise perechea. Spre deosebire de Lenuța care era frumoasă și se remarca oriunde, Doina era mai plinuță, scundă, cu trăsături nedefinite, pe care poate nici pictorul n-ar fi știut să le zugrăvească într-un portret deosebit. De liceu și până după facultate, toată atenția băieților era pentru Lenuța. Doina profita doar dacă ieșeau amândouă în oraș și Lenuța avea voie să iasă doar “cu încă o fată”. Așa mergeau în grup și, chiar dacă Doina nu era niciodată centrul atenției, măcar nu rămânea singură.

Lenuța a cules, de-a lungul anilor, o mulțime de cereri în căsătorie, însă ea nu s-a grăbit niciodată. Voia să fie sigură că face pasul cu omul cel potrivit. La douăzeci și cinci de ani l-a întâlnit pe mine și de atunci… viața mea s-a schimbat.

…Doina cobora anevoios scările cafenelei și era cât pe ce să cadă de vreo trei ori, dacă n-o sprijineam. Sus rămăsese familia mea; jos, la colț, taxiul chemat de Lenuța. Doina abia se ținea pe picioare. Așa nu o văzusem vreodată, de aceea am însoțit-o.

Casă de piatră tinerilor! Ha-ha! Unii cu noroc, alții eu fără! De când o cunosc pe Lenuța, numai ea are noroc! La ea viața a mers ca unsă! Cu bărbații așa jongla, de parcă nici nu aveau minte! Și voi, fraierii, chiar credeți în ea! Vă lăsați duși după frumusețe și uitați de capul vostru

După ce am ieșit din local, și mai aveam câțiva pași până la taxi, Doina s-a smucit din brațul meu, de parcă abia atunci îi reveniseră picioarele, și, pe un ton perfect limpede, mi-a spus tare:

Dar tu știi al cui copil crești, măi Andrei? Nu-i al tău, să știi!

Ce prostii debitezi?! cu greu m-am abținut să n-o zgudui bine. Parcă toată strada însetase de bârfă și se învârtea cu mine de cap. Aș fi vrut s-o fac să tacă, dar nu se lăsa:

Ai albit pe loc, nu? Nu te-ai prins până acum? Mihăiță s-a născut prea repede după nuntă și tot născocind motive să te iubească și să se mărite în grabă Chiar crezi că asta era dragoste?! Fii serios! Și nu seamănă cu tine băiatul! Fostul ei, cel care a făcut-o să plângă, ți-l amintești? Cu el s-a încurcat. Te-a lăsat pentru alta, după ce i-a promis marea cu sarea. A meritat-o!

Am băgat-o în taxi și am trântit portiera, să nu-i mai aud flecăreala. Totuși, după ce a dispărut mașina după colț, m-a sunat. Fără să realizez, am răspuns:

Întreab-o, întreab-o pe frumoasa ta soție! Ha-ha! Să nu fiu numai eu amărâtă la petrecerea voastră! Să n-aibă nici ea liniște, să se zvârcolească precum peștele pe uscat! apoi s-a auzit un râs greu de uitat…

Toată seara am avut râsul și vorbele ei în urechi. Nu mai puteam scăpa de ele. Și, adevărul e că Mihăiță s-a născut devreme Dar am crezut mereu că sunt copii născuți prematur, nu mi-am pus niciodată problema altfel. De când a apărut pe lume, l-am iubit ca pe ochii din cap. Nici nu mi-a trecut vreodată prin minte să gândesc că nu e al meu.

Părinții mei îl adorau, îl chemau des la ei, îl luau la Zoo, la muzeu, la spectacole pentru copii. Blestemata de Doina, a otrăvit totul, nu puteam să scap de gândurile care îmi rodeau sufletul. Mihăiță era slab, blond, ochi deschiși la culoare. Eu brunet, masiv. Maică-mea, Ioana, îmi tot spunea că părul copiilor se schimbă de zeci de ori. Dar totuși statura? Eu mare, Lenuța înaltă. Al nostru de unde are firea plăpândă? Mi-au năvălit capul tot felul de îndoieli O săptămână am tăcut, până nu am mai putut și am întrebat-o pe Lenuța.

Ea m-a privit ciudat, apoi a rostit:

Știam că o să întrebi într-o zi. Dacă ai bănuit atâta timp, de ce nu ai spus nimic cinci ani? Puteai s-o faci de la început, ne despărțeam și gata. Asta ai fi vrut, nu? Am păcătuit față de tine! Nu am fost sinceră! Și? Nu mă mai iubești acum? Ia, strigă la mine!

M-am tras la o parte. Nici nu știam ce simt Adevărul e că o iubeam prea tare. Dacă mi-ar fi spus de atunci, sigur aș fi iertat-o și tot m-aș fi căsătorit cu ea! Acum însă vorbea de parcă abia a așteptat clipa asta cinci ani. Să divorțăm? Eu nici acum nu voiam. Mihăiță copilul meu drag. L-aș iubi orice ar fi. Dar părinții mei? Cum să le spun? Sau să nu le spun deloc? Poate să rămână cum a fost. Pe ei i-ar mai durea? Sau ne vor iubi la fel pe toți trei?

Se vedea că nici Lenuța nu era sigură de mine. Ne-am certat rău. Mi-am luat lucrurile și am plecat. Apartamentul bunicii era liber, tocmai ieșiseră chiriașii. Am stat acolo două săptămâni exact. Singurătatea m-a măcinat. Mi-era dor de Mihăiță și de Lenuța până la lacrimi. Am stat și am cugetat. Nu, nu o să las pe nimeni să ne distrugă. Cine vrea să ne vadă nefericiți, să stea liniștit! N-are norocul ăsta!

Am decis să revin acasă, la soția și la fiul meu.

Iartă-mă! Ți-am spus vorbe grele, pe care nu le meritai, plângea Lenuța, Am crezut că dacă afli, nu mă vei mai iubi, și mi s-a părut mai bine să vorbesc eu, să scap mai repede de asta, căci tot timpul am trăit cu teama momentului!

Ehei, Lenuțo! am strâns-o la piept, Au trecut cinci ani și tot nu ai învățat cine sunt. Crezi că te-aș fi lăsat vreodată? Te iubesc și pe tine și pe Mihăiță, orice ar zice lumea! Te înțeleg Atunci ți-a fost frică. Nu te condamn. Dar acum, nimeni și nimic nu ne mai desparte. Dragostea noastră e adevărată, iar Doina nu are ce ne face!

Așa să fie, s-a cuibărit ea și și-a șters lacrimile, Numai s-o mai văd pe Doina nu mai vreau!

Dar părinților mei ce le spunem? m-am tot frământat, Îl iubesc pe Mihăiță ca pe ochii din cap

Am decis să le spunem ceva, peste o lună și ceva. Dar nu adevărul acesta. Le-am spus doar că Lenuța e însărcinată din nou și că Mihăiță urmează să aibă un frățior sau o surioară.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

5 × five =

Nu e de-al casei
Nem nevelek belőle papucsot – – Miért írattad be a zeneiskolába? Ludmilla néni elrobogott a meny mellett, miközben lehúzta a kesztyűjét. – Jó napot, Ludmilla néni, fáradjon be, örülök, hogy látom – mondta Mária, némi szarkazmussal, ami persze célt tévesztett. Az anyós ledobta a kesztyűt a komódra, és Máriához fordult. – Kostya mesélte telefonon. Csillogott ám, mondta: „Most aztán zongorázhatok!” Melyik bolygón vagyunk? Ő nem egy kislány! Mária becsukta a bejárati ajtót – lassan, óvatosan, csak el ne guruljon a gyógyszere és rá ne kiabáljon. – Ez azt jelenti, hogy a fia szeretne zenét tanulni. Imádja. – Imádja! – fújt Ludmilla, mintha Mária valami orbitális ostobaságot mondott volna. – Hat éves, még nem tudja, mi tetszik neki. Neked kell terelni! Fiú, örökös, az unokám – kit nevelsz te belőle? Az anyós kivonult a konyhába, rutinosan bekapcsolta a vízforralót. Mária utána ment, és úgy szorította össze a fogát, hogy már az állkapcsa is fájt. – Én boldog gyereket nevelek belőle. – Papucsot és mamlaszt csinálsz! – Ludmilla oldalra tette a kezét. – Inkább focira vagy birkózásra kellett volna vinni! Legyen férfi a gyerekből, ne valami zongorista! Mária az ajtófélfának támaszkodott, ötig számolt – csak nem segített. – Kostya maga kérte. Maga. Szeret zenélni. – Szeret, hát persze! – legyintett Ludmilla. – Serjóka ebben a korban a téren focizott, hokizott! A tiéd meg csak skálázik, mint valami szégyen! Eltört benne valami. Elhúzta magát az ajtófélfától, és odalépett az anyóshoz. – Kész van már? – Még nem! Régóta akartam mondani… – Én meg régóta akartam magának mondani – suttogta Mária. – Kostya az én fiam. Az enyém. Majd én eldöntöm, hogyan nevelem. Ahhoz pedig nem lesz köze. Ludmilla vörös lett. – Te… hogy beszélsz velem?! – Kérem, távozzon. – Mi van?! Mária besietett az előszobába, leakasztotta a kabátot, az anyós kezébe nyomta. – Kérem, menjen el innen. – Kiraksz? Engem?! Mária kitárta az ajtót, karon ragadta Ludmillát, vonszolni kezdte a lépcső felé. Ő próbált kiszabadulni, de Mária erősebb volt. Végül kitessékelte az ajtón. – El fogom érni a célom! – kiáltotta Ludmilla a lépcsőházból. – Hallod? Nem hagyom, hogy elrontsd az egyetlen unokámat! – Viszontlátásra, Ludmilla néni. – Serjóka mindent megtud! Elmondom neki az egészet! Mária becsapta az ajtót, nekidőlt, kifújta a levegőt. Aztán csend, két perc után minden elcsitult. Az anyós végleg felmérgesítette. Folyton beleszólt: miben járjon, mit egyen, hogyan nevelje a fiát. Serjóka szerinte „csak jót akar” – imádta az anyját, minden szava szent volt. Mária mégis tűrt. Napról napra, látogatásról látogatásra. De nem ma. Serjóka nyolc körül ért haza, és ahogy a zár kattant, Mária már tudta, hogy Ludmilla mindent kitálalt neki. Dühösen dobta le a kulcsot, nehéz léptekkel ment a konyhába, Kostya közben a szobában meséket nézett. – Kostya, drágám, maradj itt – mondta Mária, fülhallgatót tett rá, bekapcsolta a tableten a robotos kedvencét. Kostya bólintott. Serjóka az ablaknál állt, keresztbe font karral. – Kidobtad az anyámat. Nem kérdés: tény. – Megkértem, hogy menjen el. – Kidobni! Két órán át sírt a telefonban! Két órán át, Mária! Mária leült az asztalhoz, fáradt volt a munkától, most meg ez is… – Nem zavar, hogy engem megsértett? Serjóka egy pillanatra elhallgatott, aztán legyintett. – Csak aggódik a fiáért. Mi ebben a rossz? – Papucsot és mamlaszt mondott a gyerekünkre, Serjóka. Egy hatévesre. – Felforrt benne a vér, előfordul. De igaza is van: kellene a sport, a csapatszellem, az edzés… Mária férjére nézett; hosszan. – Gyerekként engem tornára kényszerítettek. Anyám eldöntötte, tornász leszek, pont. Öt évig sírtam minden edzés előtt. Fájt minden nyújtás, fogyókúra, könyörögtem, hogy vegyenek ki onnan. Serjóka hallgatott. – Azóta sem bírom a tornatermeket. És ezt nem tartom jónak a fiunknak. Ha focizni akar, mehet, de csak ha ő akarja. Erőltetni soha. – Az anyám csak jót akar… – Akkor neveljen magának még egy fiút – Mária felállt. – Kostyát viszont nem engedem többé befolyásolni. Téged se, ha az ő oldalán állsz. Serjóka mondott volna valamit, de Mária már kisétált. Két napig nem szóltak egymáshoz. Aztán Serjóka vacsoránál viccelt, Mária mosolygott, oldódott a légkör. Pénteken már beszélgettek, de Ludmilla témáját kerülték. Szombat reggel Mária hirtelen felriadt: nyolc óra. Túl korán. Serjóka szuszogott, Kostya még biztosan aludt. Valami zaj volt – fémes kattogás… Lopás? Nappal? Mária telefont ragadott, lábujjhegyen kiment a folyosóra. Az ajtó kitárult. Ludmilla néni lépett be: kulcscsomó a kézben, diadalmas mosoly az arcán. – Jó reggelt, aranyom! Mária pizsamában, kinyúlt pólóban, mezítláb állt a hideg kövön: Ludmilla néni úgy nézett rá, mintha jogában állna bármikor bejönni. – Honnan vannak kulcsai? Ludmilla meglebegtette a csomót. – Serjóka adta. Elhozta, virágot hozott, bocsánatot kért helyetted. Mária pislogott. Próbálta feldolgozni. – Mi dolga reggel nyolckor? – Jöttem az unokámért – már akasztotta kabátját. – Indulás, Kostya! Ma fociedzésen van az első napod! Mária dühbe gurult, berohant a hálóba. – Kelj fel! – Majd később… Mária rántotta le a takarót, karral kihúzta a nappaliba. Ludmilla már a kanapén üldögélt, magazint lapozott. – Te adtál neki kulcsot – mondta Mária, férje csuklóját szorongatva. – Az én lakásomhoz. Serjóka csak feszengt. – Ez az én lakásom, Serjóka. A házasságunk előtt vettem, a saját pénzemen. Hogy merészeltél kulcsot adni a saját anyádnak? – Jaj, de kicsinyes! – vágta rá Ludmilla. – Mindig csak magaddal foglalkozol! Serjóka a fiára gondolt, ezért adta a kulcsot – hogy rendesen lássam az unokámat! – Fogja be! Ludmilla háborogni kezdett, de Mária csak a férjére nézett. – Kostya nem fog focira járni. Csak ha ő akarja. – Nem te döntöd el! – az anyós talpra ugrott. – Te csak egy átmeneti jelenség vagy a fiam életében! Azt hiszed, pótolhatatlan vagy? Serjóka csak a gyerek miatt tűr el! Csend. Mária lassan férjére nézett. Ő hallgatott. – Serjóka? Semmi. Nem védte meg. – Rendben – Mária bólintott, fura nyugalom öntötte el. – Átmeneti jelenség… Ami most véget ér. Vigye az unokáját, Ludmilla néni. Serjóka nem a férjem többé. – Nem mered! – Ludmilla elsápadt. – Nincs jogod eldobni! – Serjóka – Mária halkan szólt. – Van fél órád összepakolni és elmenni. Vagy kiraklak pizsamában, nekem mindegy. – Mária, várj, beszéljük meg… – Már megbeszéltük. Anyósára sandított, gúnyosan mosolygott. – A kulcsokat tartsa meg. Ma lecserélem a zárat. …A válás négy hónapig tartott. Serjóka próbált visszajönni, hívta, írt, virágot hozott. Ludmilla néni perrel, gyámsággal fenyegetőzött. Mária jó ügyvédet fogadott, a telefonokat nem vette fel. Két év gyorsan elröpült… …A művészeti iskola dísztermében hangos zsivaj. Mária a harmadik sorban, a programot szorongatta: „Kostya Vörös, 8 éves, Beethoven – Örömóda”. Kostya komoly arccal, fehér ingben és fekete nadrágban ült le a zongorához. Az első hangok felcsendültek, Mária elakadt lélegzettel hallgatta. Az ő kisfia Beethovent játszott. Nyolc éves, magától kérte a zeneiskolát, magától gyakorolt órákig, magától választotta ezt a darabot. Mikor a záróakkord elhangzott, tapsvihar tört ki. Kostya meghajolt, megkereste anyját a közönségben, boldogan mosolygott. Mária velük együtt tapsolt, a könnyei pedig csorogtak. Tudta: mindent jól csinált. A fiát helyezte mindenek fölé – mások véleménye, a házassága, és a saját félelmei elé. Így él egy igazi magyar édesanya.