Ana a rămas însărcinată pe când avea doar 17 ani.
Când a mers la casa iubitului ei să-i dea vestea cea mare, mama lui i-a deschis ușa și i-a spus că Radu plecase la facultate, rugând-o să nu mai vină, pentru că el își construise o nouă viață. Ana s-a simțit pierdută, nu știa ce să facă; dacă tatăl ei ar fi aflat, nu i-ar fi putut ierta vreodată. Și-a pus lucrurile strânse cu greu și toți banii economisiți și a plecat la Chișinău. Acolo a găsit o garsonieră modestă și s-a pregătit cum a putut pentru venirea copilului. Sarcina a decurs bine, iar la termen a născut o fetiță sănătoasă și frumoasă.
După naștere, Ana a suferit o hemoragie severă și, din păcate, s-a stins din viață. Cum fetița nu avea tată, a fost trimisă la un orfelinat.
Câțiva ani mai târziu, la acel orfelinat a venit să lucreze o tânără plină de speranță, veselă și caldă, pe nume Dorina. Din prima clipă, Dorina s-a atașat de fetiță și, întoarsă acasă, și-a convins soțul, Victor, să o înfieze pe micuța lor prințesă. Dorina iubea copila cu toată inima și nu-și mai putea imagina viața fără ea. La început, Victor era nesigur, temându-se că fetița ar putea avea probleme genetice.
În primele zile de mamă, Dorina a început să observe cât de mult seamănă fiica lor cu Victor.
Totul s-a clarificat când i-au invitat pe părinți în vizită. Când soacra a văzut fetița, a izbucnit în plâns, iar copila a întrebat:
Bunico, și tu ești aici?
Atunci, bătrâna a mărturisit că toată viața a regretat că a mințit-o pe Ana și, după ce Ana dispăruse, ea mergea în secret la orfelinat, dar i-a fost frică să-i spună vreodată fiului adevărul. Credea că Radu nu o va ierta niciodată pentru ce a făcut. Timpul a trecut, iar părinții Anei, care își reneagaseră nepoata din durerea de a-și fi pierdut fiica, au început și ei, cu anii, să-și dea seama de greșeala făcută.
Viața ne arată că adevărul, oricât de greu ar fi, trebuie spus, și dragostea poate vindeca chiar și cele mai adânci răni.
