În ultimele două luni, armata de neamuri din partea bunicii mele se tot dă de ceasul morții la telefon. Toți mă întreabă, nișezi, să am grijă de bătrâna. Ca și cum am ajunge eu, peste noapte, asistenta șefă a familiei!
Să vă zic drept, bunica Paraschiva n-a fost niciodată o floare la ureche. Ba chiar, uneori, cred că o fi inspirat scenariștii serialelor cu personaje negative. Când ai părinți care s-au separat pe vremea când erai pitică, memoria nu te ajută deloc cu amintiri paterne. Pe la cinci ani, hop în garsoniera bunicii, și de acolo a început epopeea copilăriei mele sub directa ei supraveghere.
Bunica era tare stricată la suflet. Regulile? Ascultă! Muncește! Eventual cu spor. Reviste cu rețete de iubire și înțelepciune maternă nu stăteau pe masa noastră, la ceai. Nimic drăguț nu-mi aduc aminte despre ea absolut nimic!
Dacă alții își regretă copilăria, eu… aș prefera să o șterg cu buretele! Mama nu m-a ajutat, mai rău era în aceeași barcă, fără vâsle. Până în 90, nu prea aveai unde să fugi. Visam la leuți și la, cine știe, un job la ICAR asta era tot luxul imaginației. Bunica dicta și noi executam. Să fie liniște, să iasă totul ca la carte… ei bine, ca la cartea scrisă de ea.
Şi cu toate astea, în fața lumii pozam într-o familie model. Performanță ar fi trebuit să ne dea și Oscarul!
Apoi, pe la clasa a cincea, norocul mamei se schimbă, ca vremea în aprilie. Apare domnul Mihai, o ia pe mama cu tot cu bagaje, după un an mă transferă și pe mine în noua viață. Tatăl vitreg nu mă idolatriza, dar nici nu mă fugărea cu parul. După bunica, chiar și indiferența era ca un concediu la Sovata.
Bunica Paraschiva n-a digerat deloc povestea și-a strâns baticul pe sub bărbie și n-a mai dat niciun semn. Mama, șmecheră, a profitat de ocazie adio dictatură personală! De atunci, nu s-au mai văzut nici în vis.
Eu o mai sun pe bunica. Lunar, cu slalom printre nervi și replici pregătite. În general, bârfim despre vreme, lemne, chestii triviale. STRICT pe pozitiv! Asta ca să nu mă trezesc cu un tsunami de poveșți triste și sfaturi ca pe vremea lui Ceaușescu. În zile de naștere, onomastice un fir de trandafir, un cozonac de la magazin, douăzeci de minute de politețe și gata. Ne-am făcut datoria.
Acum, la 30 și un pic de veri, viața e chiar bună la Chișinău. Soț frumos (Petru, să fie clar!), copil mic Ilinca, gașcă apropiată. Anul ăsta am băgat un credit, am cumpărat un apartament în Iași. Leul moldovenesc se duce ca apa, dar măcar am acoperiș.
Anul trecut, bunica Paraschiva a făcut 80 nu petrecere, mai degrabă comemorare. Până deunăzi, se descurca singură: ba cu borș, ba cu gospodărie, ba cu periat pisica vecinei. Acum, abia se târăște până la baie. S-a îmbolnăvit, biata noroc cu vecinii, că pe noi nu ne găsește acasă nici de sărbători.
Și, ce să vezi? Phone-ul explodează! Verișoare, cumnați, ba chiar și un nepot de la Tighina toți puși pe acuzat. Mama e greu de contactat ea s-a mutat cu soțul actual tocmai la Verona. Așa că eu am rămas responsabilă cu bunica-caz-social.
Știu bine ce balamuc ar fi. Da, mi-a dat viață, m-a maturizat, m-a croșetat cu discipline. Teoretic, ar trebui să-i dau înapoi e datoria nepoatei. Practic… nu-mi prea vine să schimb scutece. Toată copilăria, dragostea s-a pus pe pauză. Am lăsat resentimentele, dar iertare n-am găsit la farmacie… În același timp, sarcina de conștiință mă apasă bătrâna e totuși singură.
Ar fi perfectă o asistentă, dar bugetul face foamea: rate la bancă, copil de crescut, Ilinca răcește mai des decât prezintă meteo prognoza.
Ce-i de făcut?
Trebuie să se ocupe nepoata de bunica, doar pentru că strămoșii așa zic? Sau are voie să refuze, mai ales că nu visează la moștenirea, apartamentul de două camere și zestrea cu borcane de Zacuscă? Recunosc nici nu vreau bunica, nici moștenirea. Am destule probleme pe cap.
