„Cum adică nu vrei să-ți schimbi numele de familie?!”, a izbucnit soacra mea la starea civilă, șocat…

Cum adică, nu vrei să-ți schimbi numele de familie? a țipat soacra mea la Starea Civilă, de parcă s-ar fi sfârșit lumea.

Să-ți spun sincer, Elena nici măcar nu voia să se mărite. La nici 19 ani, a rămas însărcinată cu un băiat din sat, Mihai, cu care avea o relație de vreo trei ani. Nu prea a avut de ales și-a zis că n-ar vrea ca pruncul să trăiască fără tată.

Deși Mihai era mai mare ca ea, mereu i s-a părut că el se comportă ca un băiat neînvățat, tot cu mintea la joacă. Cu toate astea, n-a dat bir cu fugiții și i-a zis: Hai, ne căsătorim, creștem copilul împreună. Și uite-așa s-au pus ei pe pregătit nunta.

Elena ar fi vrut ceva simplu, să nu facă tam-tam, dar rudele s-au ținut de capul lor să facă nuntă mare, cu lăutari, ca la carte. Ea n-înțelegea ce rost are să arunce cu bani în toate neamurile, când cu banii ăia putea să cumpere hăinuțe și scutece pentru bebeluș. Dar n-a ascultat-o nimeni. Pe toate le-au ales cele două: soacra și sora soacrei restaurantul din Chișinău, rochia cu volane cât să umpli toată sala, invitațiile colorate.

Când a fost vorba să se ducă la probă pentru rochie, n-a vrut deloc. O și vedea cu rochia aia plină de zorzoane, strigând a prost gust. Nici soacra, nici cumnata nu străluceau la capitolul eleganță Când au aflat că nu vrea să probeze, i-au zis că e nerecunoscătoare și au făcut un circ de zile mari. Dar Elenei puțin îi păsa, avea pe cap și Bac-ul, și vizitele la doctor, și gândul la naștere.

La Starea Civilă s-a dus în cea mai simplă rochiță albă din garderoba ei, o minunăție fără ștaif, dar care o prindea perfect. Și aici a început circul.

Nimeni din familia lui Mihai nu știa că Elena își propusese să-și păstreze numele de fată. Mihai știa și nu avea nimic împotrivă. Dar soacra, când a auzit, s-a făcut foc:
Doamne ferește, ce rușine, cum să rămâi cu numele tău?!
Au mai lipsit puțin și se scurgea de nervi în fața tuturor.

Elena doar a zâmbit și s-a dat la o parte. Știa ce-o așteaptă a doua zi era petrecerea mare la țară, cu toate neamurile din partea lui Mihai. Era hotărâtă să nu se agite degeaba.

Mariajul a ținut câțiva ani, dar Mihai n-a devenit un soț mai responsabil. Tot weekendul stătea în fața calculatorului, nu îi mai interesa nici Elena, nici copilul. Când i-a ajuns Elenei cuțitul la os, și-a făcut bagajele într-o noapte și dusă a fost.

Desigur, soacra a făcut iar scandal și i-a ținut predici cât a putut. Dar pentru Elena a fost o eliberare: în sfârșit, putea să respire și să fie fericită cu fetița ei, departe de tot stresul și vorbele de la sat.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

three × one =

„Cum adică nu vrei să-ți schimbi numele de familie?!”, a izbucnit soacra mea la starea civilă, șocat…
Aveam opt ani când mama a plecat de acasă. A ieșit până la colț, a luat un taxi și nu s-a mai întors. Fratele meu avea cinci ani. De atunci, totul s-a schimbat în casă. Tata a început să facă lucruri pe care nu le mai făcuse niciodată: să se trezească devreme ca să ne pregătească micul dejun, să învețe să spele haine, să calce uniformele, să ne aranjeze stângaci părul înainte de școală. Îi vedeam cum greșea măsurile la orez, cum ardea mâncarea, cum uita să separe hainele albe de cele colorate. Și totuși, nu ne-a lipsit niciodată nimic. Venea obosit de la muncă și se așeza să ne verifice temele, să semneze caietele, să pregătească gustarea pentru a doua zi. Mama nu s-a mai întors niciodată să ne viziteze. Tata nu a adus niciodată altă femeie în casă. Nu a prezentat pe nimeni drept parteneră. Știam că iese, că uneori întârzie, dar viața lui personală rămânea mereu în afara pereților casei noastre. Noi eram doar eu și fratele meu. Niciodată nu l-am auzit spunând că ar fi iubit din nou. Rutina lui era să lucreze, să vină acasă, să gătească, să spele, să se culce și să repete totul de la capăt. În weekenduri ne ducea în parc, la lac, la mall – chiar dacă doar să ne uităm la vitrine. A învățat să împletească cozi, să coasă nasturi, să pregătească pachetul pentru școală. Când aveam serbări la școală și ne trebuiau costume, le făcea din carton și haine vechi. Niciodată nu s-a plâns. Niciodată nu a zis: „Asta nu e treaba mea.” Acum un an, tata a plecat la Dumnezeu. S-a întâmplat repede. Nu a fost timp pentru rămas bun îndelungat. Când îi aranjam lucrurile, am găsit caiete vechi în care își nota cheltuielile casei, date importante, memouri precum „plătește taxa,” „cumpără pantofi,” „du fata la doctor.” Nu am găsit scrisori de dragoste, poze cu altă femeie, nici urmă de viață romantică. Doar urmele unui om care a trăit pentru copiii lui. De când nu mai e, o întrebare nu îmi dă pace: a fost fericit? Mama a plecat să-și caute fericirea. Tata a rămas și parcă a renunțat la a lui. Nu și-a făcut niciodată altă familie. Nu a avut o casă cu o parteneră. Nu a mai fost niciodată prioritate pentru altcineva, decât pentru noi. Azi realizez că am avut un tată extraordinar. Dar înțeleg și că a fost un bărbat care a rămas singur ca să nu fim noi singuri. Și asta doare. Pentru că acum, când nu mai este, nu știu dacă a primit vreodată dragostea pe care a meritat-o.