O femeie, Irina, a venit într-o seară în vizită la prietena ei cea veche, Lenuța. Lenuța se măritase a doua oară, după un mariaj greu, cu multă suferință. Primul bărbat bea, făcea scandal și într-o zi a plecat la alta. O poveste tristă, de spus la șezătoare. Irina mereu îi fusese aproape, o sprijinise fără să întrebe nimic și o mângâiase de fiecare dată când norii stăteau deasupra caselor lor. Pentru asta e prietenia, nu-i așa?
Au trecut zece ani, ani de vis și de ceață. Lenuța l-a întâlnit pe domnul Andrei, altfel de om. Un intelectual cu serviciu la Primărie, cu priviri limpezi și cuvinte domoale nimic din ce a fost primul soț. Irina s-a bucurat sincer, a adus cozonac și un buchet de bujori când a venit să vadă noua garsonieră din Chișinău, cumpărată împreună cu Andrei. Prăjitura fusese cu mere, dar se simțea ca un tort mare. Și niște bomboane Bucuria, să fie dulceață la masa lor.
S-au așezat la masa cu fața de masă brodată, cu cești subțiri cu ceai de tei și feluri mici de prăjitură. Soțul Lenuței avea o minte ascuțită și tot lăsa replici, unele la adresa Irinei. O tachina că nu știe ce mai e nou în lume, că vorbește aiurea, că nu știe pe cine a citit și cui aparține o poezie. Zicea că știința nu lasă loc de superstiții, iar Murakami sau Păunescu îi sunt necunoscuți. Între glume, ironii și un râs sec, Andrei găsea timp să facă remarci și despre părul Irinei, hainele sale și forma trupului Ai stilul anilor ’95, Irina!, spunea el râzând tare. Iar Lenuța zâmbea și ea, privindu-și bărbatul ca pe-o minune la care nu ai cum să ajungi.
Ca să schimbe subiectul, Irina a început să povestească despre pisicuța pe care o găsise plângând sub un tejghea la piață. Și iar au curs glume: Pisicile aduc boli, zicea Andrei, și cine adună animalele pierdute are sigur o problemă la cap! E semn de narcisism deprimat! Lenuța râdea, mai tare chiar, când el își dădea exemple cu fete singure și pisici în fiecare cameră.
Ceva în sufletul Irinei s-a rupt, și lacrimile i-au venit de nicăieri, ca ploaia pe la mijlocul lui iunie. S-a scuzat pentru durerea de cap, a mulțumit absentă și a ieșit în noaptea răcoroasă de vară. Pașii i se afundau în asfalt, inima-i bătea în tâmple, și-i era frig deși afară era cald, pe trotuar mirosea a tei. Și-i părea rău pentru lacrimile ei, pentru că n-a știut să răspundă la vorbe grele, pentru că nu știa cine-i Murakami, pentru că spusese de visul ei ciudat…
Adevărul însă e că rușine ar trebui să fie pe cel care-și cheamă prietenul în casă și-i permite să fie batjocorit. Cel care îi lasă pe alții să-i râdă de cartea preferată, de credință, de poză, de tot ce are drag. Cel care închide ochii, doar ca să placă cuiva. Asta e o trădare liniștită, cu pași de pisică.
Trădarea înseamnă să-l predai pe-al tău necinstei, să-l arunci pradă. Dar Irina nu putea să rostească așa vorbe. Era doar Irina, fără pretenții la profunzime, cu ochii umezi și sufletul greu. Grăbindu-se spre casă, a simțit deodată o mare liniște: pisica stătea întinsă pe canapea, torcea aproape ireal, fără să citească niciun roman, fără să judece pe nimeni. O mângâiere simplă, fără vorbe.
Irina n-a mai trecut vreodată pe la Lenuța. Dar nici n-a mai trebuit: între timp, prin cartierele cu blocuri gri, și Lenuța cu Andrei au început să împartă totul, de la chei, la mobila și chiar și apartamentul, la judecătorie. Andrei, cu mintea lui ascuțită, a fost prea iscusit chiar și pentru casă.
Dar așa este mereu: cui îi trădezi prietenul, te va trăda cât ai clipi. Poate ar fi trebuit doar să-i spună Destul, nu-i frumos!. Poate bărbatul ar fi respectat-o mai mult. Niciodată nu știm. Trădătorii nu sunt respectați. Și cine nu respectă, e trădat. Așa visează oamenii și pisicile când vara e rece, iar prieteniile se sfărâmă în balcoane de bloc.
