Cea mai ciudată parte a maturizării e să vezi cum mama ta albește și-și pierde din puteri, ca într-o poveste dintr-un vis straniu în care totul curge pieziș.
De câte ori nu ne plângem de ea
Că vorbește întruna, că intră peste dorințele noastre ca un vânt neliniștit pe ulițele Chișinăului, că cere prea mult sau că simte și umbrele gândurilor noastre.
Că nu lipsește niciodată, se frământă pentru lucruri ce ni se par atât de mici, de parc-ar fi doar fire de praf pe covorul oltenesc din sufragerie.
Dar inima unei mame nu încetează niciodată să vegheze.
Iubirea ei e atât de tare, încât deseori se pierde printre tăceri și răbdări nefirești suferă tăios sub tonurile ridicate și privirile reci, sub nervi și uși trântite; răbdarea ei e pătura subțire din copilăria noastră.
Chiar când e rănită cel mai tare de cei pentru care și-ar da sufletul, tot ea ne apără, ca o ușă veche din lemn brăzdat de timp.
Sunt mame care își ascund în tăcere suferința, care strâng durerea în piept, precum apele în cratița de ciorbă moldovenească, pe care nimeni nu le gustă niciodată.
Oamenii trec pe drumurile lor, dar ea se stinge încet în liniștea unei case cu miros de busuioc și pași grei de ani adunați.
Dar când nu mai e
Atunci vin buchetele de liliac galben și trandafiri albi, învelite în șervețele ieftine de pe piața centrală.
Atunci se aduce fanfară, se plătește corul cu lei moldovenești, doar să se cânte mai frumos pentru cine nu mai aude.
Abia atunci vin și lacrimile, crude și grele, și nu mai are cine să le aline.
Și te întrebi
De ce așteptăm ultima zi, ca să dăm tot ce avem?
De ce nu prețuim cât mai putem să o atingem și să o ascultăm, aici, pe pământul nostru?
Nu lăsa să treacă timpul până să-ți dai seama că mama a pus întreaga-i viață în palma ta.
Iubește-o azi.
Ascult-o azi.
Strânge-o în brațe azi.
Căci maturizarea arde
Dar și mai tare arde să o vezi, pe ea, îmbătrânind fără dragostea pe care o merită.
