Când Irina avea doar 6 ani, soția mea s-a stins din viață. De atunci, nimic nu a mai fost la fel. La înmormântarea ei, i-am promis că voi avea grijă de fata noastră și că o voi iubi pentru amândoi, până la sfârșitul zilelor mele. Irina a crescut o fată înțeleaptă. Învăța bine, mă ajuta prin casă, iar când gătea, parcă retrăiam gustul mâncărurilor soției delicioase, de-ți lingeai degetele.
Cu timpul, Irina a intrat la facultate, la Chișinău. Atunci notele ei s-au mai slăbit, dar pentru mine nu a contat, fiindcă și muncea în paralel și tot își găsea timp să mă ajute acasă. Mai târziu, Irina l-a cunoscut pe Andrei și, la scurt timp, mi l-a adus să-l cunosc. Părea un băiat cumsecade și m-am bucurat mult când copiii mi-au spus că, după nuntă, vor locui cu mine.
Adevăratele necazuri au început însă după nuntă. Ginerele meu a început să fie tot mai recalcitrant, să-mi vorbească urât și să țipe la mine pentru te miri ce
Așa că, atunci când Irina mi-a propus să vindem casa noastră cu două camere de la țară și să luăm un apartament mare în Chișinău, am pus o singură condiție: apartamentul să fie trecut pe numele meu. Era de așteptat: Andrei a sărit ca ars, acuzându-mă că nu am încredere în el. N-aveam nimic de ascuns. Le-am spus clar: am nevoie de siguranță, să nu ajung la bătrânețe pe drumuri. După ce nu voi mai fi, tot vouă vă rămâne și faceți ce vreți cu el.
La scurt timp, Irina și Andrei și-au strâns bagajele, m-au făcut cu ou și cu oțet și, după două zile, s-au mutat la oraș. Din acel moment, Irina părea că m-a uitat de tot, deși, în sufletul meu, tot speram că o să mă înțeleagă și n-o să se supere la nesfârșit.
Câteva luni mai târziu, a venit ziua mea împlineam 60 de ani. Eram sigur că Irina îmi va face o surpriză. Am făcut curățenie ca la carte, am pregătit toate bucatele ei preferate, m-am îmbrăcat frumos și m-am așezat la masă. Am stat toată ziua cu ochii la poartă, crezând că o voi vedea venind. Am așteptat-o până seara. Când am văzut că nu mai vine nimeni, m-am schimbat, m-am dus la culcare, am lăsat toată mâncarea pe masă, am plâns, am vorbit cu poza soției mele și nici nu-mi amintesc cum m-a prins somnul. Oare m-a supărat atât de tare Irina, încât nici la telefon nu a vrut să-mi spună La mulți ani? Sau poate i s-a întâmplat ceva? Nu pot să cred că fata mea, Irina, ar putea să-și uite tatălDimineața m-a găsit cu ochii roșii și inima grea. Ploua mărunt, iar sunetul picăturilor părea să-mi bată în geam același dor de fiică. Am pornit încet spre bucătărie, când am zărit ceva neobișnuit pe prag: o hârtie mototolită sub o piatră. Am ridicat-o mirat. Scrisul era al Irinei.
Tata, știu că te-am rănit. N-am avut curaj să vin ieri, pentru că m-a copleșit rușinea și teama că nu m-ai mai ierta. Dar tu mi-ai fost mereu alinare, sprijin, și te-am iubit tăcut, chiar dacă tare prost am știut să arăt asta. Îmi ești casă, mi-ești copilărie, mi-ești tot. Plec de la Andrei. Aseară, abia când era liniște, mi-am dat seama ce am pierdut. O să vin acasă. Dacă ai o feliuță de cozonac și un ceai, vino la geam să mă vezi, că sunt deja în față și mi-e dor să te îmbrățișez.
M-am aruncat spre fereastră tremurând. Irina era acolo, cu umbrela în mână și ochii înlăcrimați, ca la șase ani, când plângea după mama. Am ieșit alergând în ploaie și am strâns-o la piept, iar în acel moment tot ce fusese greu s-a topit. Ploua, dar pentru noi era ca și cum ar fi răsărit soarele. Ne-am ținut așa mult, cu inima plină, știind amândoi că, oricât de mare ar fi lumea, acasă e acolo unde dragostea nu se stinge niciodată.
