Bănuiam de ceva vreme că soția mea mă înșală. Prea des avea ședințe urgente, prea se lungeau drumurile la magazinul de scule, prea rămâneau mirosuri ciudate pe hainele ei fără nicio explicație convingătoare. M-am abținut, am urmărit, am suportat până n-am mai rezistat și am angajat un detectiv particular din Chișinău, care mi-a promis că va descoperi adevărul în câteva zile. Astăzi dimineață mi-a trimis un mesaj: un simplu adresă dintr-o zonă de la marginea orașului, fără nicio explicație. Mergeți de urgență. E important. Trebuie să vedeți cu ochii proprii.
Am condus aproape o oră, tot mai departe de Chișinău, până ce drumul a devenit o cărare îngustă care tăia pădurea. Inima îmi bătea atât de tare, că aveam impresia că îl aud și peste motorul Daciei.
Cu fiecare kilometru prin păduricea de lângă Cojușna, îndoielile mi se topeau și se amestecau cu teamă. Mă gândeam că, probabil, o să dau peste casa amantului nevestei sau peste mașina ei parcată lângă vreo vilă părăsită.
Dar când am ajuns la adresa primită de la detectiv, m-a cuprins un soi de panică greu de descris: acolo era o construcție veche din cărămidă, ascunsă printre copaci, lăsând impresia că nu i-a mai trecut nimeni pragul de zeci de ani. Nu erau mașini, nu era nimeni în jur.
Am coborât, încercând să mă țin tare. Țineam telefonul pregătit, ba să-l sun pe detectiv, ba poliția, dacă ar fi fost cazul. Ușa masivă de lemn era lăsată aproape întredeschisă, parcă cineva intrase în grabă înaintea mea.
Dar ceea ce am văzut nu semăna deloc cu vreo idilă sau trădare conjugală, așa cum mă frământam de luni întregi.
Am înaintat, ușa a scârțâit aspru, de parcă m-ar fi tras de mânecă să nu intru. Înăuntru mirosea a mucegai și fier ruginit. Pe jos era gunoi, iar în colț am zărit o placă perfect dreaptă de lemn. M-am dus acolo cu emoție, am atins marginile și placa s-a dat încet la o parte.
În spate era o cameră îngustă, nemaiîntâlnită. Pe o saltea murdară stătea o femeie, slabă de parcă nu mai avea vlagă. Era legată cu lanțuri.
Am rămas împietrit, respirând sacadat. Femeia și-a ridicat încet capul, ca și cum fiecare mișcare îi provoca durere.
Tu ești soțul? a șoptit ea. Nu trebuia să ajungi aici. El a spus că niciodată nu vei ști.
Cine? am bâiguit eu.
Ostatică și-a întors privirea.
Soția ta. Mă ține aici de șapte luni. A zis că-și caută o înlocuitoare.
Abia atunci am remarcat tava cu mâncare de pe podea ciorba din castron era încă caldă. Cineva fusese acolo cu puțin timp înainte.
Iar atunci, din spatele meu, s-au auzit pași pe coridor. Poliția, alertată de detectiv, tocmai sosise la fața locului.
