O prietenă m-a rugat, acum mulți ani, să o primesc la mine pentru câteva nopți și de îndată ce a trecut pragul, a început să-și impună regulile ca și cum ar fi fost acasă.
Dar de ce aveți prosoapele așa tari? Parcă-s hârtie de șmirghel, nu pânză moale. Aseară, după baie, mi-am zgâriat pielea cât era să mă șterg cu ele. Ileana, tu ești femeie, nu poți să cumperi un balsam bun de rufe? Sau voi economisiți pe confort?
Am rămas împietrită cu ceașca de ceai în mână, privind la vechea mea prietenă, Ancuța, ce trona la masa din bucătărie în halatul de mătase apropo, halatul meu cel de sărbătoare. Ancuța ungea un strat gros de unt pe o felie de pâine prăjită, privindu-mi bucătăria de parcă ar fi fost inspector de sănătate publică.
Ancuța, prosoapele sunt noi, am răspuns cât de calm am putut. Sunt din fibre de bambus, normal să fie puțin mai aspre. Iar balsamul e hipoalergenic, fără miros.
Exact asta-i problema! a ridicat degetul împodobit cu un inel masiv cu ametist violet. Fără miros, fără suflet. Casa trebuie să miroasă a proaspăt, a levănțică, ori a fân cosit! La voi miroase a… nu știu, spital. Plictisitor, Ileana, plictisitor trăiți. Nu ai nicio scânteie de imaginație!
Am tăcut și m-am întors la aragaz, unde fierbeam terci de ovăz pentru soțul meu. Radu încă dormea, dar urma să se trezească pentru muncă. Rabdarea lui era pe terminate, și mă rugam ca dimineața aceasta să treacă fără scandal.
Ancuța a sunat la ușă în toiul serii, trei zile în urmă, plângând și panicată: Ilenuța, salvează-mă! Vecinii de deasupra m-au inundat, e apă peste tot, mucegai, nu pot să stau acolo! Lasă-mă la tine câteva zile până rezolv cu reparațiile, te implor! Cum să nu ajut prietena din copilărie? Mai ales că, deși ne vedeam rar, am trecut împreună prin atâtea…
Câteva zile s-au făcut patru, iar Ancuța nici nu dădea semne că ar avea vreo intenție să plece, ba chiar se apucă din ce în ce mai bine să își aranjeze lucrurile prin casă.
Apropo de terci, a strâmbat nasul privind în oala mea. Iar îi faci lui Radu pap. Un bărbat are nevoie de carne, ouă, nu fierturi din astea. Îl îmbolnăvești, îi strici stomacul și, Doamne ferește, mai rău.
Radu preferă ovăzul, are gastrită, e pe dietă de la medic, am pus terciul în bol, să nu trântesc polonicul.
Medicii spun prostii, sunt înțeleși cu farmaciștii! a decretat Ancuța, mușcând cu poftă din pâinea prăjită. Eu urmăresc un nutriționist, el zice: toate bolile vin de la carbohidrați. Dar treaba ta, eu zic să te gândești de ce arată Radu așa palid.
În bucătărie a intrat Radu. Nu era palid, doar nedormit și posomorât. S-a așezat, s-a întins spre cana lui mare, albastră, cu inscripția Pescarul cel mai bun. Dar cana nu era nicăieri.
Unde mi-e cana? a întrebat el, căutând pe masă.
Vai, Rădule, bună dimineața! a cântat Ancuța. Am pus-o deoparte, era cam urâtă. Uite, ți-am pregătit una nouă, cu flori, veselă! Am luat-o din setul bun rămas în vitrină. Lucrurile trebuie folosite, nu păstrate să strângă praf!
În fața lui Radu trona o ceașcă fină, din porțelan, cu bujori roz, cât pentru două înghițituri. S-a uitat la ceașcă, apoi la mine, fără cuvinte.
Ancuța, a spus el încet, aceea e din serviciul de la străbunica. Nu se umblă la el. Iar cana mea o vreau pentru că încape jumătate de litru de ceai. Adu-o înapoi, te rog.
Ce conservatori sunteți! a oftat teatral Ancuța. Plictisiți. Voi nu știți să vă bucurați de viață! Cana ta era crăpată. Am aruncat-o.
A fost o liniște grea. Am simțit cum mi se răcește spatele. Cana aceea era cadou de la tatăl lui, trecut la cele veșnice. Da, era crăpată puțin, dar Radu o ținea ca pe un talisman.
Tu… ce-ai făcut? a întrebat el cu o liniște înfiorătoare.
Am aruncat-o, s-a mirat, fără nicio grijă. La gunoi. Nu-i bine să bei din lucruri stricate, aduce sărăcie și necazuri. Să-mi mulțumești că am grijă de karma voastră.
Radu s-a ridicat lent, a mers la coșul de sub chiuvetă, a scos cana plină de zaț de cafea, a spălat-o și a pus-o demonstrativ în fața lui, turnând ceai direct din ibric, fără să mai aștepte să fiarbă apa.
Să nu mai pui mâna pe lucrurile mele, i-a spus privindu-o fix, altfel, karma ta o să simtă rapid răul.
Ești obraznic! a izbucnit Ancuța, când Radu a plecat cu micul dejun în cameră. Ileana, ai văzut? Abuz emoțional! Te domină! Cum poți trăi cu așa om, mergi la psiholog, stabilește-ți granițele!
Am sorbit din cafeaua rămasă rece, cu gândul să o iau pe Ancuța și s-o dau afară cu valiza plină de cosmetice și de cărți corecte. Dar educația, blestemata aceea educație moldovenească, nu mă lăsa să fac scandal la prima oră.
Ancuța, când termină meșterii la tine acasă? Ai zis două zile, iată-ne în a patra.
Vai, e complicat, a oftat ea, schimbând tonul. Trebuie să dea jos tavanul, poate mai stau o săptămână. Suntem prietene, nu-i așa? Vă ajut, aduc un pic de căldură aici. Azi, că am liber, vă gătesc o cină adevărată, că nu mă rabdă sufletul să vă văd înghițind colțunași!
La serviciu mi-a mers prost toată ziua, gândindu-mă cum Ancuța organizează casa după cum vrea. Seara, pe scara blocului, m-am întâlnit cu vecina, tanti Ecaterina. De obicei zâmbitoare, acum mă privea cu critica:
Ilenuță, eu înțeleg, tineret, musafiri, veselie dar să dai muzica tare la ora două după-amiaza? Mă dureau urechile, tot blocul zguduia de Banii vorbesc a lui Hrușcă!
Scuzați-mă, tanti Ecaterina, e prietena… Vorbesc cu ea, nu se mai repetă.
Urcam scările cu hotărâre. Eram gata de-o discuție tăioasă, să-i spun că hoteluri s-au inventat cu un motiv și mă ofer să-i plătesc câteva nopți, numai să-mi recapăt liniștea.
Dar când am deschis ușa, mi s-au blocat cuvintele.
Preșul de la intrare lipsea; în locul lui era o rogojină de paie. Pantofii noștri, mereu așezați la raft, acum erau aruncați grămadă în colț; raftul îl ocupaseră pantofii Ancuței, ordonați pe culori ca la butic.
Ancuța! am strigat.
Sunt în bucătărie! Hai, degustăm ceva!
N-am recunoscut bucătăria. Draperiile mele de in, preferatele, dispăruseră. Geamul era gol. Toate ghivecele cu flori mutate pe masa unde abia mai era loc de farfurii.
Unde sunt draperiile? am întrebat.
La spălat! a răspuns plină de satisfacție, amestecând într-o oală mare. Erau pline de praf, le-am băgat la mașină, la 90 de grade, să moară toți acarienii.
Mi-au tremurat picioarele. Draperiile din in, la 90 de grade…
Ancuța… se strâng la temperatura asta, inul doar la rece…
Lasă, fată, a dat din mână. Calitatea rezistă. Dacă se strică, cumpărăm altele. Am și găsit pe internet unele moderne, cu desen geometric! Acum se poartă, împrospătează totul! Ia loc, că am fiert supă tibetană, pentru curățarea chakrelor și a stomacului.
M-am uitat în oală: o fiertură verzuie ce miroseam dubios, a varză fiartă și mirodenii străine.
Nu vreau supă, am spus ferm. Vreau să știu de ce tot muți lucrurile mele fără să mă întrebi. Florile mele au nevoie de lumină, pe masă or să moară!
Destulă lumină au, a început ea să-mi explice ca unui copil. Energia casei era blocată în colțuri, am mutat florile să activez zona bogăției. O să-mi mulțumești când ia Radu primă!
Și despre Radu… am intrat în dormitor…
Ai intrat în dormitor?! m-am umplut de foc.
Era deschisă ușa. Era aer greu acolo, am deschis larg și am mutat patul. Nu-i bine să dormi cu picioarele spre ușă, aduce ghinion, ca la mort. L-am rotit cu capul spre răsărit. Greu mai era, abia l-am urnit!
Mi-am imaginat cum ea împinge patul nostru din lemn de stejar, zgâriind parchetul, cum mi-a atins lenjeria, pernele, lucrurile intime. Asta nu mai era lipsă de tact, ci o invazie.
Ancuța, stai jos.
Ce-i cu tine? Pari prea tensionată. Vrei niște tinctură de valeriană? Am găsit la tine în dulap, dar era expirat, am aruncat-o. Mâine să cumperi alta.
Am numărat până la cinci. Aruncat. Mutat. Folosit de capul ei.
Ancuța, ascultă bine. Acum mergi și strângi toate lucrurile tale din baie. Tuburi, cutii, chiloți puși la uscat. Mergi în cameră și împachetezi totul. Acum.
S-a oprit cu polonicul în aer, fără zâmbet.
Mă dai afară? Seara? O prietenă? Pentru niște draperii și un pat? Ileana, ești normală? Eu fac totul pentru voi! Casa voastră era moartă, voiam să-i insuflu viață!
Nu ai adus viață, ai luat tot aerul, am zis. E casa mea. Simt bine în ea așa cum e. Nu ți-am cerut makeover, feng shui sau să-l corectezi pe Radu. Te-am primit să treci peste reparație, nu să transformi totul într-un reality-show.
Dar nu pot trăi acolo, e umezeală! Vor să mă omoare!
Eu vreau liniște. Există hoteluri, pensiuni, alte prietene. Dar aici nu mai stai.
Atunci s-a auzit cheia în ușă. Radu a intrat, s-a uitat nedumerit la flori pe masă, fiertura ciudată și pe mine, roșie de supărare.
Ce se întâmplă? Ce miroase așa urât? Și de ce patul nostru e pus de-a curmezișul? Era să mă rup la intrare.
Spune-i tu! s-a agățat Ancuța de el. Eu încerc să ajut, Ileana mă dă afară! Așa se comportă cineva cu o veche prietenă? O s-o afla tot satul!
Radu s-a uitat întâi la Ancuța, apoi la mine ce tremuram de nervi.
Ancuța, a zis calm. Ai douăzeci de minute. Dacă nu pleci, strâng eu lucrurile tale, dar nu le împachetez; le arunc pe geam. Și noi stăm la etajul opt.
Sunteți niște barbari! Zgârciți! Nu mai calc niciodată în casa voastră! O să afle toți cine sunteți cu adevărat!
Începem numărătoarea, a zis Radu.
Ancuța, cu scâncete și bufnituri, și-a adunat lucrurile. Am rămas sleită la masă.
Iartă-mă, Radu, nu credeam că ajunge aici.
Radu m-a strâns de umeri, sărutându-mi creștetul.
Nu-i vina ta. Unii oameni sunt ca mucegaiul dacă nu-i scoți repede, îți invadează tot. Draperiile te dor?
Da, am izbucnit. Atât am alergat după ele Și, cred, ne-a zgâriat parchetul.
Lustruim parchetul. Poate găsim draperii și mai frumoase. Important e că am scăpat de supa tibetană. Uite-te la culoare.
După un sfert de oră, Ancuța s-a înfățișat în hol, aranjată și îngâmfată.
Plec! Dar să știți: ați pierdut singurul om care vă vroia binele! Stați voi în mocirla voastră și în energie negativă. Rămâneți cu noroiul.
Și-a tîrât trolerul afară. Eu am încuiat, am pus și lanț, și m-am sprijinit de ușă, râzând cu lacrimi. Eliberare.
Radu, cu un sac de gunoi:
Am aruncat supa aia. WC-ul era să dea înapoi, dar a reușit. Hai să punem patul și florile la loc.
Am petrecut seara restabilind ordinea. Patul chiar era zgâriat, dar la locul lui nu se vedea. Draperiile, scoase din mașină, arătau ca niște batiste jerpelite Ancuța le-a distrus definitiv.
Încolo cu ele! am zis, aruncându-le la gunoi. Acum e mai multă lumină, oricum.
La cină paste cu cașcaval, nimic mistic mi-a venit mesaj de la Ancuța: o cafea și cozonac într-o fotografie, cu mențiunea: Mă bucur de libertatea departe de oameni toxici. Toate cele bune!
I-am blocat contactul fără ezitare.
Știi, a spus Radu, învârtind furculița. Avea dreptate într-un singur lucru.
La ce?
Trebuie să schimbăm broasca la ușă. Poate a făcut duplicat printre ritualurile ei energetice.
A doua zi am chemat meșterul și am pus broască nouă. Abia atunci am respirat liniștită. Casa mea mirosea iar a acasă, nu a parfumuri străine și idei trăsnite.
A trecut o lună. De la cunoștințe, am aflat că Ancuța stă la o rubedenie în afara Chișinăului, într-un sat; deja a răscolit grădina femeii, a aruncat soiurile greșite de roșii, și săraca caută să trimită Ancuța la o pensiune, departe.
Eu am zâmbit ascultând povestea. Lecția e clară: ajutați lumea, dar nu-i lăsați să dărâme zidurile casei voastre.
Și mi-am cumpărat draperii noi. Vesele, cu model geometric, exact cum recomanda ea. Parcă într-adevăr dau prospețime, dar, firește, n-am să recunosc asta în veci.
Voi cum procedați cu musafirii care vor să conducă în casa voastră? Scrieți povestea voastră, apăsați pe îmi place și rămâneți cu noi urmează multe discuții din viață, ca-n Moldova.







