Apoi, ce contează, al meu, nu al meu, care-i diferența? Că nu-i al meu, asta mai trebuie încă dovedit.
Ura! A venit tata! Tată, tată! Nu ne lași, nu-i așa? Te rog, nu ne lăsa aici! Bunica Marioara a zis că, dacă nu vii să ne iei, o să ne ducă la casa de copii! Ea e prea bătrână, nu ne pot lăsa ei cu ea, tu ești ultima noastră speranță!
Noi cu Mihăiță o să fim cuminți, chiar pe bune! Și mâncăm așa de puțin, putem să trăim doar cu cartofi, numai să ne iei acasă cu tine, nu ne lăsa la casa de copii! Mica Elenuța, fata de nouă ani, torăia fără oprire, folosind niște cuvinte mult prea mature pentru vârsta ei, încât pe mine, Constantin, m-a strâns ceva în gât și m-am întors pentru o secundă să șterg lacrimile ce-au apărut nepoftite în colțul ochiului.
Am strâns-o la piept, i-am mirosit căpșorul, atât de drag, atât de familiar, cu parfumul lui unic de copil, și iar m-a podidit plânsul. Parcă aș vrea și eu, bărbat în toată firea, să mă ghemuiesc pe umărul mamei, să mă plâng, să cer un sfat, o mângâiere, un ajutor
Inspirând din nou mirosul copilăriei, am închis ochii. Când i-am redeschis, am dat de privirea lui Mihăiță, ascuțită și matură peste măsură pentru vârsta lui.
Mihăiță, dar de ce te ascunzi pe acolo? Hai la tata! am înghițit nodul din gât și am forțat un zâmbet care nu mi-a prea ieșit.
Băiatul stătea nemișcat, cu ochii mari la mine. Un zâmbet timid i-a luminat chipul, dar s-a stins repede.
Mihăiță, acum, hai că eu sunt, tatăl tău! Nu mă recunoști, măi băiete? Vino la mine, haide!
Hai, Mihăiță, vino lângă noi! Elenuța râdea, trăgându-l la ea.
A făcut întâi un pas sfios, apoi altul, și dintr-odată a fugit cât îl țineau picioarele către mine, ștergând din mers lacrimile ce-i șiroiau pe obraji.
Tată, numai nu mă lăsa aici, te rog! Te iubesc tare-tare! Bunica Marioara a zis că nu sunt al tău, că nu mă iubești, că nu ai tu nevoie de mine, că doar pe Elenuța o iei și pe mine mă lași la casa de copii! Ea e rea, nu cred ce zice! Nu mă lași, nu-i așa?
Mihăiță, dragule, dar cum să nu fii tu al meu? Ai numele meu, ai prenumele meu! Și uită-te la urechile astea, sunt exact ca ale mele! Cum să te dau eu altcuiva? Toți mergem acasă, la mătușa Dorina. Știi tu, ce femeie de aur e Dorina?
Dar, bunica Marioara a zis că Dorina e o șmecheră, că din cauza ei ai plecat de la mama și de la noi! Că, vezi Doamne, Dorina te-a fermecat.
Mihăiță, liniște! Ce vorbe-s astea de rostești tu? N-ai voie să vorbești așa cu tata! l-a repezit Elenuța pe frate-su, încet-încet, dar în liniștea aia se auzea tot mai bine decât un țipăt.
Am zâmbit și i-am cuprins pe amândoi. Dragii mei, vă veți ierta vreodată că n-am venit mai devreme la voi? Oare o să mă înțelegeți? Și eu pe mine am să mă pot înțelege vreodată? Sărut mâna pentru Dorina, că mi-a arătat drumul cel bun, că dacă nu era ea, mă pierdeam de tot printre răutățile și bârfele lumii.
Glumește bunica, glumește. Dorina nu-i zgripțuroaică, e o zână, pe bune! Bună, blândă, cumsecade. Uite, o să vezi tu singur când ajungem!
Bunica Marioara stătea pe prispă, muiându-și buza între dinți. Eu le-am făcut semn copiilor să meargă să se strângă, fiindcă plecăm degrabă acasă. Cei mici s-au desprins cu greu de mine și au alergat către casă, oprindu-se doar o clipă pe lângă prispa bătrânei, să-i scoată limba, cumva să-i arate, că uite, a venit tata, iar tu ziceai
Bunica ridicase mâna la Mihăiță, să-i tragă una după ceafă, dar s-a oprit când m-a văzut pe mine cum mă uit la ea.
Ai venit? Credeam că nu mai vii și că o să-i dau la casa de copii. Sunt bătrână, nu mai pot să-i țin, nu-i după mine, acolo le e locul. Și tu Chiar vrei să-i iei pe amândoi? Pe Elenuța, da, că e a ta, dar ăsta mic, că-i de la alt bărbat, ce-ți trebuie ție de el? Mai bine îl lasă să-l ia statul, să-l crească.
Amândoi sunt ai mei, bunico. Amândoi-s copiii mei.
Of, Constantin, așa neatent ai fost mereu. Elenuța mi-e nepoată bună, dar și ea să mă ierte Dumnezeu! Eu am știut de la început că Mihăiță nu-i al tău, numai că n-am avut voie să spun nimic! Acum s-a aflat singură treaba, n-am nici o vină. Pe Elenuța s-o iei, dar pe băiatul ăsta mai bine să-l lași în pace.
N-aveți grijă, mă descurc eu. Cum zicea și bunicul meu: oricine l-o fi făcut, tot vițelul nostru e. Atâția ani l-am crescut și l-am iubit, n-am cum să mă lepăd de el acum.
Să nu-ți pară rău, Constantin, că tu hotărăști la supărare și apoi plătește copilul cu sufletul lui, să nu te doară inima mai rău după.
M-am gândit la toate, bunico! Vă mulțumesc pentru tot!
***
Constantin, dar pentru tine ce s-a schimbat? De ce asculți de lume și nu de sufletul tău? Chiar dacă băiatul nu-i sângele tău, poți uita tot ce-ai simțit șase ani? Cum poți renunța la el doar fiindcă le place altora să bârfească și să bage zâzanie?
Nu-i bârfă, Dorino. Chiar nu-i al meu. Știam de ceva timp, și când mi-a zis Polina s-a terminat orice bănuială.
Ești prost, Constantin! Copilul și-a pierdut mama, iar și tu te lepezi acum de el, ca și cum n-ar valora nimic? Sunt bărbați care cresc copii străini, și tu să-ți lași copilul? Hai să fac și eu cu tine ca la ghicitoarea cu margareta e al meu, nu-i al meu. Ce rușine! Și dacă Doamne ferește pățește și cu mine ceva, tot așa te vei îndoi de fata care va veni? și Dorina a pus mâna protectoare pe burtica ușor rotunjită, privindu-mă aspru.
Dorino, nu compara Pe tine te știu, cu tine
Dar ce, Constantin? Patru ani l-ai crescut, l-ai iubit, doi ani ai trimis bani de pensie alimentară și iar l-ai ținut în brațe de fiecare dată când ați fost împreună. Acum, gata, ți-ai schimbat sentimentele într-o zi? Ce fel de dragoste e asta? Azi iubesc, mâine nu, gata.
Eu zic să fac test, să știu sigur, să nu mă mai macine îndoiala, să știu clar, e sau nu e al meu.
Test? De ce nu faci și pentru mine la fel? Poate și pruncul meu nu e al tău, poate și pe Elenuța aveai nevoie de document! Ce fel de test arată dragostea? Îl iubeai ca pe ochii din cap, numai Mihăiță și Mihăiță. Ce s-a schimbat? Faci testul, și dacă e al tău, ce se întâmplă, îți revine dragostea ca prin magie? Sau dacă nu e, îl ștergi din viața ta și-l arunci ca pe o jucărie stricată? Cum vei trăi apoi cu tine?
Adică, am avut băiat, l-am adus șase ani ca pe copilul meu, l-am iubit din suflet, apoi, gata, nu e sângele meu, nu-l mai iubesc.
Dă-mi și mie rețeta, Dorino. Cum să-l mai iubesc când știu că nu e al meu?
Păi, fă la fiecare test, și la Elenuța, și la cel din burtă, să fim siguri! Ce să mai iau copii dacă tot timpul mă frământ ai mei, nu ai mei? Când iei, iei pe toți, cresc ca frații, dacă nu, nu iei pe niciunul.
Mult am cugetat la vorbele Dorinei, nevasta mea nouă. M-am revoltat, am mârâit în mine, că tot bărbat mândru sunt. Ce s-ar mai pricepe femeia asta la toate, numai eu să nu știu cum să fac când și bunica nevestei moarte vorbește pe față că Mihăiță e de la altul.
Cui îi place să crească copil străin? Dar prost am fost, șase ani am dus băiatul altuia pe numele meu, și prenumele lui tată-său i l-am dat.
A fost o dragoste, ce dragoste! M-am însurat cu Polina și la câteva luni a apărut Elenuța. În sat nu prea-ți găsești de lucru, iar unde e, abia dacă-ți dă câțiva lei ca lumina, să-ți bați joc să muncești acolo…
Am plecat pe șantier, muncă în schimburi, trei luni nu vedeam casa, apoi lună acasă, și iarăși plecat.
La început veneam și mă aștepta casa aia cu drag și dor, mă mângâia Polina de-mi treceau toate ofurile. Dar apoi, cu anii, tot mai seci și mai reci au devenit întâlnirile.
După un timp, chiar după ce am plecat din nou la lucru, Polina mi-a spus, așa, ca din întâmplare, că e însărcinată, dar că încă nu s-a decis dacă va ține copilul.
M-am grăbit și-am venit acasă, să n-o las să facă vreo nebunie. Am nimerit la timp.
S-a născut Mihăiță. Negricios, cu părul creț. De la cine, Doamne? Că nici eu, nici Polina nu suntem așa, nici Elenuța nu. Atunci m-a înțepat în suflet îndoiala, dar am alungat-o, că-i păcat, e copilul meu, punct.
Al meu, nu al meu, dar când m-am întors într-o zi mai devreme acasă să-i fac surpriză soției, am găsit-o cu vecinul în patul nostru. Copiii erau la bătrâni în satul vecin; așa și-a așteptat ea bărbatul în lipsă.
Am tăcut. Altul i-ar fi spart fața bărbatului și-ar fi fluierat-o de tot, eu doar am închis ușa și am mers pe jos la bunică, la copii.
Polina urla după mine că nu e ce cred, apoi mi-a strigat că Mihăiță nu-i copilul meu. Nu am băgat la cap, că cine știe ce prostii zice femeia la nervi.
Ne-am despărțit, ea a cerut pensie alimentară, am plătit ca omul, ba chiar și mai mult, cât am putut. Îi iubeam la fel pe amândoi copii, și Elenuța și Mihăiță.
Marioara uneori încerca să-mi bage în cap că nu-i fiul meu Mihăiță, mă ruga s-o ascult, dar nu m-a interesat, era al meu, așa simțeam.
Polina s-a mutat cu vecinul, dragoste mare. Doar că ea locuia cu el, iar copiii tot la bătrâna Marioara, mama-mare rămasă singură.
Polina fusese orfană, părinții plecați la lucru, dispăruți cine știe pe unde din tinerețea ei. Crescută de bunică și tot la ea și-a lăsat copiii.
M-am căsătorit și eu cu Dorina și parcă toate mergeau lin, numai copiii tot singuri, orfani cu părinți în viață. Mergeam și eu, venea și Polina cu câte un cadou, îi lăsau iar pe copii și plecau.
A venit si necazul. Poli cu iubitul au plecat beți cu motoreta. Nu se știe cine conducea, dar nu aveau nicio șansă, sub TIR i-au scos bucăți.
Am fost la înmormântare, iar Marioara, cu inima rece, mi-a zis drept: Mihăiță nu-i al tău e al altuia.
Asta m-a închis în mine, m-a zdrobit. M-am decis: o iau doar pe Elenuța, pe Mihăiță să-l ia cine l-o fi făcut. La vecin o fi și el bunic, să-l ia el.
Dar m-am răzgândit când Dorina mi-a făcut rost de-o ceartă de n-am văzut. Mi-a venit mintea la cap, am pornit spre copii. Că nu-i omenește să stea copiii la o babă bătrână doar fiindcă mi-a căzut mie inima la pământ.
Până la urmă, al meu, nu al meu, nu mai contează. Asta trebuie dovedit, și cui îi pasă de hârtii? Eu am act unde scrie: tată Constantin Popa fiul Mihai Constantinescu. Punct.
Bine zicea bunicu: oricine l-ar fi săvârșit, vițelul tot al nostru e! Uite ce băiat bun a crescut, blând, sufletist.
La început se ferea de Dorina, îi era teamă să nu fie vrăjitoare, așa cum îi zicea satul, dar până la urmă s-a lipit de ea, îi mângâie burtica, vorbește cu surioara ce va veni, iar Elenuța mai că face scene de gelozie: Mama Dorina îl iubește mai mult pe Mihăiță ca pe mine!
Dar Dorina are inimă largă, încape în ea și pentru mine, și pentru Mihăiță, și pentru Elenuța, și pentru Cătălina ce stă încă la cald, în burtică.
Și despre Dorina au tot spus câte și mai câte, unii ziceau că-i naivă să crească prunci străini. Dar n-avea timp ea să asculte prostii. A tăiat scurt: fiecare cu treaba lui, destul cu bârfele, că toți avem schelete prin dulapuri, de le-ar scoate cineva, lumea ar lua foc.
Dorina, deși tânără, nu-i ușor de pus la punct. Dacă te iei de ea, ieși șifonat. S-a învățat satul cu ea, apoi fiecare s-a luat cu altă treabă, că au apărut și întâmplări mai fierbinți.
Și uite-așa trăim eu și Dorina, cu copiii la un loc. Și de-atunci niciodată n-am mai zis despre Mihăiță că nu-i al meu. Oi și mai gândi uneori, dar nu-mi las copiii fără dragoste. Îl iubesc ca pe sufletul meu, și el pe mine. Toată ziua, tata-asta, tata-ailaltă.
Și voi vorbiți de străini? Uneori, un străin ajunge să-ți fie mai aproape decât cei de-un sânge. Asta-i viața!







