Ce-s cu toate sacii ăștia, și de ce-i atâta praf în hol? Elena Călin abia se strecură pe lângă un balot negru de plastic ce-i bloca drumul, cu plasele de cumpărături aproape să alunece din mâini.
Mirosul de clor și un fel de prospețime chimică îi invadează nările, stârnindu-i o tuse bruscă. În apartamentul ei, altădată tihnit și liniștit, domnea o agitație ciudată, de vis. Ușile dulapurilor stăteau larg deschise, grămezi de cărți erau aruncate pe podea; din dormitor se auzea vocea snopitoare a nurorii.
Sandu, nu sta ca un stâlp, ia cutia asta, e ușoară, doar niște cârpe. Şi hai la tomberon, nu le mai răscoli, tot gunoi sunt.
În hol apăru Sandu, fiul Elenei. Avea privirea vinovată și pierdută, ţinând o cutie mare de carton, de unde ieșea mâneca unui palton vechi, dar drag Elenei, cu guler de astrakan.
Măi mamă, te-ai întors deja? mormăi el, evitând să-i întâlnească privirea. Noi… facem curat. Curățenie generală.
Curat? Elena lăsă plasele pe jos, simţind cum frigul îi urcă pe șira spinării. Ți-am zis doar să aspirați puțin cât merg la magazin, nu să mutați tot apartamentul. Unde duceți paltonul meu?
Din cameră se ivi Ruxandra, nora, cu părul strâns într-un coc războinic, mănuși de cauciuc trase pe mâini și fața hotărâtă să salveze lumea de murdărie.
Vai, doamna Elena, chiar bine că ați venit! strigă ea, fermă, fără urmă de jenă. V-am făcut o surpriză! Am zis să eliberăm spațiul cât nu sunteți acasă. Vă plângeați că nu puteți respira din cauza aerului închis. Tot de la vechituri vine…
Ruxandra împinse cu piciorul balotul negru, peste care Elena tocmai trecuse.
Uite aici: reviste Femeia din 89. Pentru ce le mai țineți? Nu coaseți de ani buni. Şi tot hârtia veche elimină toxine. Sau paltonul ăsta ros de timp, plin de alergeni…
Obrajii Elenei luară foc. Cu degete tremurătoare, îşi desfăcu încet nasturii de la pardesiu.
Ruxandra, dragă… vocea ei era aproape un șoaptă; Sandu, care-i știa tonul de treizeci de ani, își înfundă capul în umeri. Cine ți-a dat dreptul să decizi ce-i gunoi în casa mea și ce nu?
Iar începem! exclamă Ruxandra, smulgându-și mănușa de pe o mână. Noi vrem binele! Locuim cu dumneavoastră de jumătate de an cât construim apartament. Și eu respir aici. Nu-i plăcut să tot dau de cutii cu cioburi și scrisori vechi, spațiul trebuie să funcționeze, nu să fie depozit.
Cu cioburi? Elena păși spre cameră. Te referi la globurile de Crăciun rămase de la mama?
Jumătate-i fără vopsea! În magazine găsești globuri de plastic, moderne, nu se sparg, totul stilat. Pe astea le arunci, sunt relicve comuniste. O să vă cumpărăm un set argintiu-albastru, ca în reviste.
Livingul Elenei semăna cu câmpul de luptă. Servanta, mândria soțului ei decedat, stătea goală. Cristalul colecționat de-o viață dispărut. Cărțile pe care le citea seara dispărute de pe noptieră. Nici ștergarul brodat nu mai era pe televizor.
Unde-i vesela? întrebă ea, cu palpitații în gât.
Cutii, pe hol. Am lăsat doar câteva farfurii și căni. Restul le aruncăm sau le dăm, ce rost are un set pentru douăsprezece persoane când primiți oaspeți o dată pe an? În locul lor punem cărțile mele despre design și consola lui Sandu.
Sandu se învârtea neliniștit.
Ruxandra, poate-am fost prea fermi… încercă el. Mama-i obișnuită altfel…
Sandu, nu te plânge! îl tăie nevasta. Am stabilit: o facem pe mama ta fericită, îi ușurăm povara trecutului. Feng Shui, nu? Să intre energia nouă, aruncând vechiturile!
Elena luă paltonul din cutie, simțindu-i mirosul de naftalină și parfum Favorit. Trecutul ei. Tineretea. Nimic, nicio molie Ruxandra răspândea povești.
Pune jos cutia, du totul la loc ordonă Elena fiului.
Doamna Elena! protestă Ruxandra. Serios? Trei ore am împachetat, mi-am intoxicat plămânii! Vreți să locuim în cocină?
Vreau să trăiesc în casa mea, așa cum am construit-o, cu fiecare lucru la loc și cu povestea lui.
Poveste? E doar gunoi! explodă nora. Dar ziarele de pe balcon?
Sunt integrame, le rezolv seara…
Integrame deja completate? Doamnă, vă rog frumos, Sandu, spuneți-i! Sindrom de Plușkin! Eu sunt însărcinată, mi-ar trebui aer curat, nu praful trecutului!
Veștea era ca un tunet. Elena încremeni. Sandu zâmbea larg, sperând că acesta va închide gura tuturor.
Ești însărcinată? reluă Elena.
Da, ridică Ruxandra bărbia. Patru săptămâni. De-asta și curățenia: pregătim spațiul pentru bebe. El va gânguri pe jos, iar covoarele sunt pline de acarieni. Le-am rulat, tot la tomberon.
Elena se așeză în fotoliul rămas liber. Sarcina e sfântă. Nepoții, bucurie. Dar de ce ar începe fericirea cu distrugerea ei?
Felicitări, spuse sec. Dar asta nu schimbă nimic. Desfaceți sacii.
Ruxandra aruncă mănușa, trântind-o de podea.
Nu-i suportabil! Am dat și bani pe saci! În loc de mulțumiri adio! Sandu, mama ta nu se va schimba. Prețuiește cârpele mai mult decât sănătatea nepotului ei!
Ruxi, liniștește-te, se agită Sandu. Mama, hai să aruncăm măcar jumate? La ce mai ții cănile crăpate?
Cănile crăpate, Sandu, e porțelan de Kuznețov, pe care bunica l-a salvat în război, îi răspunse Elena, cu voce stinsă. Și voi le-ați pus în sac… ca pe gunoaie.
Doar lut ieftin, bombăni Ruxandra. Dacă nu vreți, atunci copilul va avea camera lui sterilă, fără muzeu.
Ea ieși trântind ușa. Sandu rămase o clipă pe loc, se uită rușinat la mama și se duse după soție.
Elena rămase singură în tăcere, privind rafturile goale. Voia să strige, să-i dea afară. Dar nu putea. Fiul, nora însărcinată… Unde să meargă? Cu ce bani? Apartamentul lor era gata abia peste un an, creditele îi tăiau orice resursă.
Se apucă să desfacă, încet sacii. Durerea de spate și mâinile o dureau, dar nu îngăduia ca viața ei să zacă în saci negri. Albumul de fotografii fusese aruncat la grămadă. Cutia cu nasturi. Undița tatălui, pentru nepot…
Spre seară reuși să pună la loc peste jumătate. Cei tineri nu ieșiră din camera lor. Își comandau mâncare, Elena auzea interfonul, dar nu primea ajutor. Nici invitație la masă.
Noaptea nu dormi. Auzea liniștea ciudată a apartamentului. Ruxandra o numise Plușkin, Gunoi, Energie nouă. Poate avea dreptate? Poate se lipea de trecut mai mult decât e sănătos? Dar nu erau doar niște lucruri. Erau ancore. Fără ele, era luată de vântul uitării.
Dimineața, ca de obicei, se trezi înaintea tuturor. Făcu micul dejun. Când Ruxandra și Sandu intrară în bucătărie, aveau fețe ofuscate.
Bună dimineața, spuse Elena.
Bună, mormăi Sandu. Ruxandra turnă cafeaua fără să zică nimic.
M-am gândit la ce-ați zis, începu Elena.
Ochii Ruxandrei se însuflețiră brusc.
Era și timpul! Știam că rațiunea va câștiga. Am comandat deja maşina de gunoi pentru sâmbătă.
Nu te grăbi, interveni Elena. M-am gândit și mi-am dat seama că aveți dreptate într-un singur lucru: e prea strâmtă casa pentru două stăpâne cu viziuni diferite despre ordine și cuib.
Exact! îi zâmbi triumfător soacrei. Începem cu covoarele?
Nu. Începem cu regulile. vorbi Elena aproape rece. E casa mea. Ordinea mea. Lucrurile mele stau unde le-am pus. Nu vă place, nu vă uitați. Dar să nu le atingeți.
Zâmbetul dispăru de pe fața Ruxandrei.
Dar copilul? Igiena?
Copilul se va naște peste opt luni. Atunci veți avea propriul apartament, sper.
Ne dați afară? Ruxandra se crispă. Pe mine, gravidă? Sandu, ai auzit?
Nu dau pe nimeni afară. Sunteți oaspeți, comportați-vă ca atare. Și aduceți tot ce-ați dus la tomberon: dacă mai e ceva ce poate fi recuperat.
Două pungi, numai zdrențe am aruncat, zise repede Sandu.
Recuperați. Și să nu mai fiți creativi cu ordinea casei mele.
Ruxandra sări din scaun, răsturnându-l.
E inadmisibil! Am vrut să vă ajut, și sunteți o arțăgoasă, o colecționară nebună! N-o să mai pun piciorul pe aici atâta timp cât e muzeul acesta bizar!
Plecă fugind. Sandu rămase cu capul în farfuria cu terci.
Mamă, trebuia chiar așa? Are hormonii la maxim…
Mie-mi e ușor, Sandu? ochii ei îi arătau toată amărăciunea. Ai adus în casa mea o femeie care nu mă respectă. Și tu stai cu ea și-i dai saci să-mi împacheteze viața. Nu ți-ai apărat nici familia, nici amintirea.
Sandu tăcu. Mâncă și plecă la serviciu.
Urmară trei zile de tensiune mută. Ruxandra ignora mereu pe Elena, trecea cu nasu-n batistă, ca și cum în apartament ar fi duhoare. Elena se ferea de orice obiect vechi, simțea priviri de ură pe fiecare lampă, pe fiecare raft.
Joi finalul. Elena plecă la policlinică. Când reveni, găsi ușa dormitorului, pe care o încuiase, forțată, cu broasca distrusă.
Camera era pustie. Nu doar curată, ci pustie. Fără covoare, fără draperii, fără poze. Fără cărți. Ca salon de spital.
În bucătărie, Ruxandra bea ceai dintr-o cană nouă.
Nu priviți așa, vorbi calm. Am chemat firma de curățenie. Au curățat tot. Covoarele și draperiile la spălătorie. Restul la groapa de gunoi. Nu-mi las copilul să trăiască într-o hazna. O să vă mulțumiți după!
Elena nu urlă. Nici lacrimi nu-i mai veneau. Un fel de liniște ascuțită i se lăsă peste suflet. Păși spre camera goală, plimbă mâna peste peretele unde fusese odată portretul soțului. Rămăsese doar urma cuielor.
Deschise telefonul și formă un număr.
Alo, domnule Gheorghiu? Elena la telefon. Mai căutați apartament pentru muncitori? Nu, nu-l dau în chirie. Dar locatarii mei se mută azi. Veniți cu mașina, vă rog.
Închise. Merse la nora.
Aveți o oră, vorbi egal.
Pentru ce? clipi Ruxandra.
Să vă strângeți lucrurile și să eliberați apartamentul.
Glumiți? Unde să mergem? Sandu are drept de domiciliu!
Sandu are. Tu nu. Oricum nu cred că rămâne fără tine. Ai o oră. Dacă nu plecați chem poliția. Forțarea ușii e infracțiune. Distrugerea bunurilor la fel. Nu-mi pasă de sarcină faci din ea scut să faci rău.
Paloarea îi urcă pe față. Înțelese că Elena nu glumește.
Sun la Sandu!
Sună. Să vină să-ți ducă bagajele.
Când Sandu ajunse, consternat și transpirat, bagajele erau deja pe casa scării. Ruxandra plângea zgomotos pe ele, mascara pe obraji ca o pictură suprarealistă. Bătrâna Maricica de vizavi scotea nasul curioasă, urmărind drama.
Mamă, ce faci? răcni Sandu.
Elena stătea în hol, ținând portretul soțului, găsit la tomberon cât timp Ruxandra împacheta. Sticla era crăpată.
Uite, Sandu, îi arătă portretul. E tatăl tău. Ruxandra l-a aruncat. Cu medicamentele mele, cu desenele tale la grădiniță…
Sandu încremeni. Privea portretul, apoi camera pustie.
Ruxandra zicea… doar a dus draperiile la spălat…
A luat tot. Tot ce-a fost viața mea. Poate n-am să recuperez nimic, dar nu trăiesc cu barbari.
Nu avem unde merge! Apartamentul e gata abia la anul! Nici bani de chirie nu avem!
O să găsiți. Vindeți mașina. Oricum: spațiul vostru, nu pe dărâmăturile mele.
Mamă, iartă-mă… Nu știam… O să vorbesc cu ea…
E prea târziu. Ia-ți nevasta, plecați. Cheile pe noptieră.
Sandu plânse, imploră, dar n-o clinti. Elena era de piatră.
Au plecat. Sunetul trolerelor pe scări se pierdu. Ușa se trânti. Elena încuie toate zăvoarele, puse lanțul.
Liniștea era totală. O goliciune surdă. Camera Elenei era străină.
Se prăbuși lângă perete, cu portretul soțului la piept și, în sfârșit, plânse. Nu pentru lucruri, ci pentru acea familie care, se vedea, nu fusese a ei niciodată.
Două săptămâni trecură.
Elena începu să-și refacă viața. Unele lucruri le recuperă, altele le cumpără de la început. Maricica îi aduse o lampă veche: Ia, Eleno, eu n-am nevoie, tu ai nevoie de căldură aici.
Sandu o suna, sec, formal, să-i ceară ajutor. De abia își plăteau chiria la o garsonieră la periferie, Ruxandra era mereu irascibilă. Elena asculta, aproba. Nu-i dădea bani. Nu-i chema înapoi.
Într-o sâmbătă, merse la piața de vechituri. Voia să găsească o zaharniță înlocuitoare. Se plimba printre teancuri de plăci vechi, insigne, bancnote moldovenești. Mirosul de timp, de poveste.
Privirea îi fu atrasă de o cutie familiară, pe masa unui moș în ochelari. Cutie din lemn, pictată, cu lacul sărit. Inima îi tresări era cutia ei! Cea în care ținea nasturii și pe care Ruxandra o aruncase în prima zi.
Alunecând cu degetele tremurânde, o deschise. Nasturii din bluză de la mama.
Cât costă? întrebă Elena răgușit.
Trei sute de lei, doamnă. E vechitură cu suflet!
Știu, îi surâse ea, cu lacrimi pe obraz. Mi-a fost dragă, doar s-a rătăcit.
O cumpără. Mai luă o vaza veche, ca cea spartă.
Acasă, așeză cutia pe comodă, făcu ceai, aprinse lampa veche. Lumina blândă desena umbre familiare. Nu avea minimalism energizant. Avea demnitate. Avea apartamentul ei și lucrurile ei, martori tăcuți ai fericirii.
Copiii… vor crește. Poate când Ruxandra va fi mamă, când copilul va desena pereții sau îi va sparge telefonul, va înțelege ce-i un lucru drag. Că nu-i doar gunoi. Că-i parte din noi.
Elena își scoase andrelele, deschise cutia, luă un ghem albastru și începu să împletească botoșei. Pentru nepot. Căci, oricât, e sângele ei. Și nu-i de vină că mama lui nu știe încă să deosebească esențialul de mode. Dar botoșeii îi va da lui Sandu. În casa ei nu-și mai lasă muzeul profanat prea curând. Respectul e tot un obiect pe care, odată aruncat, nu-l mai găsești nici la cel mai bogat talcioc.
