Fără trebuie
Dumitru a deschis ușa apartamentului și a văzut pe masa din bucătărie trei farfurii cu macaroane uscate, o cutie de iaurt răsturnată și un caiet dictando deschis. Ghiozdanul lui Victor era aruncat în mijlocul coridorului, iar Ileana stătea pe canapea, absorbită de telefon.
A pus geanta jos, s-a descălțat încet. Ar fi vrut să spună ceva despre farfurii, dar oboseala i-a strâns gâtul și, fără alte vorba, s-a apropiat de masă, a luat o farfurie și a dus-o la chiuvetă.
Tată, o să le spăl eu imediat, a spus Ileana, fără să ridice capul.
Mhm.
A deschis robinetul și a ținut farfuria sub jetul de apă. Macaroanele s-au înmuiat și s-au dus la scurgere. A oprit apa, privind la vasele ude.
Ileana, unde-i Victor?
În camera lui, face matematică.
Și tu?
Eu am terminat tot deja.
Și-a șters mâinile de prosop, a mers spre camera băiatului. Victor stătea pe covor, sprijinindu-și capul în pumni, cu un caiet pe care erau scrise vreo două exerciții.
Salut, a spus Dumitru.
Salut.
Cum merge?
E ok.
Temele?
Fac.
Dumitru s-a așezat pe marginea patului. Victor i-a aruncat o privire, apoi s-a întors înapoi la caiet.
Tată, ce ai?
Nu știu, a spus Dumitru. Cred că sunt obosit.
Chiar nu știa. Dimineață îl sunase mama, îl rugase să vină să o ajute cu dulapul, apoi la lucru ședința s-a întins până la șase; în troleibuz a stat lipit de ușă. Iar acum, aici, stând în camera lui Victor, nu voia să vorbească despre farfurii, despre teme, despre ordine. Nu voia să fie funcția care vine acasă și se activează.
Uite, hai să ne adunăm în bucătărie, a spus el. Toți trei.
Pentru ce?
Să vorbim.
Victor a strâmbat din nas.
Iar despre nota la română?
Nu. Pur și simplu vorbim.
Tată, n-am terminat tema.
O termini după. Cinci minute.
S-a ridicat, a ieșit și a chemat-o pe Ileana. Ea a ridicat privirea, oftează nemulțumită.
Chiar trebuie?
Da, chiar.
Și-a aruncat telefonul pe canapea și a venit. Victor a ieșit din camera lui, stătea în pragul bucătăriei, parcă nesigur dacă să intre.
Dumitru s-a așezat la masă, a pus caietul la o parte. Ileana s-a așezat vizavi, Victor la marginea unui scaun.
Ce s-a întâmplat? întreabă Ileana.
Nimic nu s-a întâmplat.
Atunci de ce?
Dumitru s-a uitat la ea, apoi la băiat. Ochii lui Victor erau plini de îngrijorare: aștepta, parcă, vreo veste rea.
Vreau doar să vorbim, a spus Dumitru. Sincer. Fără trebuie să faci temele, fără trebuie să speli vasele, nimic din asta.
Adică putem să nu spălăm vasele? întreabă Victor precaut.
Spălăm după. Este altceva.
Ileana și-a încrucișat brațele.
Ești cam ciudat azi.
Ciudat, m-a încuviințat. Cred că e pentru că m-am săturat să mă prefac că totul e normal.
Au tăcut. Încercam să găsesc cuvintele, dar era doar gol.
Nu prea știu cum să zis, am început. Dar cred că toți ne prefacem. Eu vin acasă, voi vă purtați ca totul e bine, eu mă prefac că cred. Discutăm despre școală, despre mâncare, dar de fapt nu vorbim deloc.
Tată, ne îngreunezi, a zis Ileana încet. De ce?
Nu știu. Poate pentru că nici eu nu mă descurc și mă tem că nici voi nu vă descurcați și eu nici măcar nu știu cu ce, de fapt.
Victor și-a încruntat sprâncenele.
Eu mă descurc.
Sigur? m-am uitat la el. Atunci de ce, de două săptămâni, adormi doar după miezul nopții?
Victor a tăcut, privindu-și masa.
Aud cum te răsucești, am zis. Dimineața te ridici de parcă n-ai dormit deloc.
Doar nu prea-mi vine să dorm.
Victor.
Ce-i cu Victor?
Spune, te rog, ce e la mijloc.
Victoraș și-a scuturat umerii, s-a întors la perete.
La școală e ok. Temele le fac. Ce mai vrei?
Ileana a intervenit:
Tată, de ce îl interoghezi?
Nu-l interoghez. Vreau să înțeleg.
Dar nu vrea să vorbească. E dreptul lui.
M-am uitat la ea.
Bine. Atunci tu zi cum e la tine.
A zâmbit strâmb.
La mine? Super. Învăț, mă văd cu fetele, totul ca la carte.
Ileana.
A rămas tăcută, a privit în altă parte.
Ce?
De o lună nici nu ieși din casă. Prietenele te-au chemat de două ori, ai refuzat.
Și ce dacă? Nu mi-a venit.
De ce?
Și-a strâns buzele.
M-am săturat de ele, de discuțiile lor despre băieți și prostii. Asta e, bine?
Bine, am spus. Doar că mi se pare că ești tristă.
Și-a scuturat capul, ca și cum ar fi dat ceva la o parte.
Nu sunt tristă.
Ok.
Am tăcut. Se auzea doar frigiderul cum mârâie.
Uite, am spus încet, nu vreau să vă educ acum. Și nu vreau nici să mă liniștiți voi pe mine. Vă zic cinstit: mi-i frică. În fiecare zi. Mi-i frică că nu ajung banii, mi-i frică că mama se va îmbolnăvi și nu-mi va spune, mi-i frică că la serviciu mă vor da afară. Mi-i frică că poate voi aveți ceva greu pe suflet și eu nu observ, fiindcă-s prea ocupat cu ale mele. Și m-am săturat să mă prefac că le am pe toate sub control.
Ileana a clipit, uitându-se la mine altfel.
Dar tu ești matur, spune ea în șoaptă. Trebuie să te descurci.
Știu. Dar nu întotdeauna reușesc.
Victor și-a ridicat privirea.
Și dacă nu te descurci, ce se întâmplă?
Nu știu, am recunoscut. Poate va trebui să cer ajutor.
De la cine?
De la voi, de exemplu.
Victor s-a strâmbat.
Dar noi suntem copii.
Sunteți, da. Dar sunteți parte din familia asta. Și uneori am nevoie să-mi spuneți adevărul. Nu totul ok, dar cum e de fapt.
Ileana a trecut cu palma peste masă, strângând firimituri imaginare.
De ce ai nevoie să știi?
Ca să nu fiu singur.
M-a privit și am zărit ceva asemănător cu înțelegerea în ochii ei.
Mi-e frică să merg la școală, a spus Victor pe neașteptate. Un băiat spune mereu că-s prost. În fiecare zi. Și toți râd.
Am simțit cum mi se strânge ceva în piept.
Cum îl cheamă?
Nu spun. Dacă te duci să vorbești, va fi mai rău.
Nu mă duc, promit.
Victor s-a uitat suspicios la mine.
Chiar?
Chiar. Doar vreau să știu că nu ești singur.
A dat din cap, a plecat privirea.
Nu sunt singur. E și Dănuț acolo, e de treabă. Stăm împreună.
Bine.
Ileana a oftat.
Nu vreau la facultate, a zis ea încet. Toți întreabă unde o să merg, dar nu știu. Absolut nu știu. Și am impresia că n-o să merg nicăieri, că nu mă pricep la nimic.
Ileana, ai paisprezece ani.
Și ce? Toți deja au decis. Eu nu.
Nu toți.
Toți pe care-i știu eu.
Am tăcut puțin.
La vârsta ta voiam să fiu geolog. Pe urmă m-am răzgândit. Pe urmă iar m-am răzgândit. Și azi lucrez cu totul în altă parte decât am visat.
Și cum e?
Uneori bine, alteori greu. Asta-i viața, nu trebuie să fie hotărâtă din timp.
A dat din cap, ușor neîncrezătoare.
Dar toți spun că trebuie să știi.
Ei spun, am zis. Dar sunt cuvintele lor, nu ale tale.
S-a uitat la mine, aproape zâmbind.
Azi chiar ești altfel.
M-am săturat să fiu corect.
Victor a râs scurt.
Pot să te-ntreb ceva?
Întreabă.
Chiar ți-e frică?
Da.
Și ce faci când ți-e frică?
Am stat și m-am gândit.
Mă trezesc dimineața și fac ceva. Orice. Chiar dacă nu-s sigur că e bine. Fac.
Victor a dat din cap.
Am înțeles.
Am stat tăcuți. Mă uitam la ei și știam că nu am rezolvat nimic, nu le-am dat răspunsuri, nu le-am luat grijile. Dar ceva s-a schimbat: le-am arătat că pot fi om, nu doar funcție, și ei au răspuns la fel.
Bine, a spus Ileana, ridicându-se. Hai să spălăm vasele.
Ajut și eu, a zis Victor.
Și eu, am zis și eu.
Ne-am ridicat, Ileana a deschis robinetul, Victor a adus buretele. Eu am luat prosopul să șterg. Am lucrat în liniște, dar era alt fel de tăcere, nu ca întotdeauna. Plină, nu goală.
Când ultima farfurie a fost pusă la uscat, Ileana și-a șters mâinile și s-a uitat la mine.
Tată, se poate să mai vorbim așa? Cândva.
Se poate, am zis. Când vrei.
A dat din cap și s-a dus în camera ei. Victor a rămas pe loc, ezitând.
Mulțumesc că nu te vei lua de băiatul acela, a spus.
Dar dacă va fi chiar rău, promiți că-mi spui?
Promit.
Hai să terminăm matematica.
Am mers în camera lui Victor, ne-am așezat amândoi pe covor. Am luat caietul, am privit exemplele. Victor s-a apropiat și am început să lucrăm împreună, fără grabă, aproape ca de obicei. Dar acum știam ce e în spatele exercițiilor, că băiatul meu se teme și că eu pot fi lângă el nu doar ca verificator, ci ca om care simte la fel și totuși se ridică dimineața.
Era puțin, dar era începutul.
