Dulapul nostru dezordonat, mormanele de haine necalcate și supa acră din frigider – așa arată căminul nostru. Am încercat să discut delicat cu soția despre asta, dar m-am trezit acuzat pe neașteptate. Tu de partea cui ești în această poveste?

Stai să-ți spun, că simt că-mi vine să-mi iau câmpii uneori cu haosul ăsta de acasă: dulapul e tot timpul varză, hainele stau claie peste grămadă, nici nu mai zic de supa aia de pui lăsată în frigider până a prins o aromă hai să zicem autentică. Și de fiecare dată când încerc să deschid subiectul cu soția mea, doamne, parcă mă trezesc eu acuzat la final, nici nu-ți dai seama cum o întoarce!

Pe Ilinca am cunoscut-o când eram student la Iași și chiar de la început m-a cucerit frumoasă, isteață, plină de viață și, ce credeam eu, și foarte aranjată. Mi s-a părut că am tras lozul câștigător să am o femeie așa lângă mine, așa că nu am stat prea mult pe gânduri și am cerut-o rapid de nevastă.

Când am decis să ne mutăm împreună, Ilinca mi-a zis clar din prima: Uite, nu prea-mi place să spăl, să calc sau să frec la bucătărie, mai bine să împărțim corect, jumătate-jumătate, fiecare cu partea lui, că vreau să mă concentrez pe cariera mea. Am zis: Da, mă, nu-i problemă, și așa pare corect, trăim în 2024, ce naiba. Nici nu-mi închipuiam pe vremea aia, că viața ar putea să ia o altă turnură.

Ne-am apucat de împărțit sarcini, și o vreme a mers brici. Ea zicea că se descurcă, nici nu am insistat eu prea tare, am zis: fiecare cum poate, important e să ne ajutăm.

După vreo jumătate de an, am început să văd că lucrurile nu sunt chiar ca la carte. Ilinca ajunsese să aibă un job de 4 ore pe zi la o firmă abia auzită, ba salariul îl lua pe bucăți, ba nu-l lua, și tot ce băga în casă se transforma rapid în haine sau vreo comandă pe net, numai pe ea să fie cheltuiți banii. Eu trăgeam din greu la muncă toată ziua, dar, paradoxal, deși era clar că sarcinile ar trebui să fie la jumate, doar eu mai țineam evidența a ce era de făcut. Ba chiar Ilinca mă lua la rost că n-o ajut mai mult, ori că iar am uitat să scot rufele din mașină. Nu-ți spun ce ciudă am simțit, mai ales că îmi dădeam sufletul și pe la birou, și acasă.

Recunosc, la început a ținut cât de cât pasul, dar după a început un haos total: haine necălcate peste tot, dezordine, și la orice discuție tot eu eram vinovatul că nu fac destul. Am încercat să fiu înțelegător, că știi cum e, viața nu-i numai lapte și miere.

Speram, sincer, că după ce avea să vină copilul, va fi mai atentă cu casa, că era și ea acasă cu micuțul. Dă-mi voie să-ți zic că s-a dus totul de râpă. Acum, când fetița noastră, Irinuca, are doar două luni, mă uit la Ilinca, care ar trebui să aibă ceva timp că tot dorme și micuța mare parte din zi și nu-mi dau seama deloc unde dispar orele. Nici mâncare caldă nu prea mai găsesc, nici ordine, nimic.

Și pe lângă toată nebunia asta, nici nu trece o săptămână fără vreo ceartă. Pe când încerc să îi explic, să o înțeleg, mereu ajung să mă simt eu ca ultimul om, cu nevoile mele lăsate total deoparte. Nu mă plâng, chiar nu vreau să dau vina doar pe ea, dar nici nu știu cât mai pot trăi așa.

E greu, prietene, că vreau să ne fie bine, pentru fetița mea aș face orice, dar simt că-s la capătul răbdării. Mă gândesc dacă nu cumva e mai sănătos să merg fiecare pe drumul lui, decât să ne macinăm așa, continuu. Tu ce-ai face, sincer, în locul meu? Eu jur că am vrut mereu să fim parteneri egali, să ne ajutăm, dar uite că la noi nu prea se leagă vorbele cu realitateaMi-a rămas întrebarea asta pe buze și în gând zile întregi. Dar într-o seară, când stăteam pe întuneric cu Irinuca strânsă la piept și îi simțeam respirația liniștită, am înțeles ceva: nu există răspunsuri perfecte, ci doar alegeri pe care le facem cu inima deschisă. A doua zi, am lăsat orgoliul deoparte și, pentru prima dată după multă vreme, am vorbit cu Ilinca fără reproșuri, fără să număr cine face mai mult sau mai puțin. Doar am vorbit și am ascultat despre frici, așteptări, oboseală și dragostea care încă pulsează undeva, dincolo de haos și oboseală.

N-a fost ca la filme: nu s-au aliniat stelele într-o secundă. Dar a fost real. Și, încet, am început să ne regăsim poate nu ca la început, dar ca doi oameni care, deși s-au pierdut pe drum, aleg să rămână. Pentru Irinuca, pentru noi. Poate că nu va fi ușor, dar, pentru prima dată, nu mi-a mai venit să-mi iau câmpii. Pentru că am înțeles: uneori, ordine înseamnă doar să nu abandonezi când casa ta e pe dos, ci să rămâi acolo și să lupți să o faci acasă, din nou și din nou.

Și, cine știe, poate peste ani, când ne vom aminti perioada asta, o să râdem de supa autentică și hainele claie peste grămadă. Poate ăsta e secretul: să găsim un pic de liniște în mijlocul dezordinii și să nu uităm că, orice-ar fi, suntem în echipă. Eu așa sper. Că, la final, tot împreună vom fi.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

three × two =

Dulapul nostru dezordonat, mormanele de haine necalcate și supa acră din frigider – așa arată căminul nostru. Am încercat să discut delicat cu soția despre asta, dar m-am trezit acuzat pe neașteptate. Tu de partea cui ești în această poveste?
Onaj sudbonosni četvrtak