Stăteam lângă fereastra apartamentului nostru dintr-un bloc cenușiu din Chișinău, strângând în mână un pahar cu țuică atât de tare încât aproape că l-am spart. Ceasul țopăia pe perete, bătând într-un fel apăsător, secunda transformându-se într-o veșnicie neclară.
Era miez de noapte. Aerul mirosea a iasomie amestecată cu frigul de aprilie.
Și atunci am văzut luminile două globuri galbene dansând printre umbrele copacilor. O Dacie veche, neagră, s-a oprit foșnitor sub balcon. Parcă îmi vedeam sufletul proiectat în șoferul acela străin, cu ochi neclintiți, un bărbat din alte visuri.
Ușa din dreapta s-a deschis ca într-un film vechi de pe TV Moldova 1.
Din ea a coborât soția mea, Irina, cu părul desfăcut pe umeri. Un zâmbet blând, larg, i-a luminat fața un zâmbet uitat de mine, parcă din alte vieți. S-a aplecat către șofer cu o naturalețe fabuloasă, i-a spus ceva și amândoi au râs, râsul ca un clopoțel spart în noapte.
Apoi ușa a trosnit și pașii ei au cucerit treptele blocului, în timp ce mașina s-a topit în întuneric.
Simțeam cum sângele mi se încălzește la tâmple ca o sarma care fierbe prea tare pe aragaz.
De când durează povestea asta? De câte ori am dormit cu geamul larg deschis, crezând în adevărul căminului nostru, pe când ea cobora din mașina altuia?
Ușa apartamentului s-a deschis și Irina, nepăsătoare ca o pasăre, și-a aruncat poșeta veche pe masa de bucătărie.
Cine era el? am întrebat cu o voce care nu părea a mea, mai joasă decât amintirea unei hore ascultate la radio.
S-a întors surprinsă, cu ochii larg deschiși. Ce vorbești, Mircea?
Bărbatul din Dacie. Cine este?
A oftat, sâcâită. Doamne, Mircea, este soțul Veronicăi. M-a dus acasă, am fost cu colegii de la birou. De ce faci din țânțar armăsar?
Dar nu mai auzeam nimic. Gândurile mi se răsuceau ca un cârd de vrăbii nebune prin pod. Simțeam doar sunetul vechiului ceas rusesc și bătăile inimii.
Mâna mea s-a ridicat parcă fără voia mea.
Un sunet aspru s-a prelins în cameră, ca cioburile de sticlă pe gresie.
Irina a făcut un pas înapoi, punându-și palma la obraz. Un firicel de sânge, roșu ca cireșele din piața centrală, i-a apărut lângă nas.
Tăcerea a căzut grea peste noi, ca o plapumă de plumb.
Ochii ei s-au făcut mari, plini de ceva nefamiliar: frica. Mi s-a strâns sufletul ca o batistă uitată-n buzunar la spălat.
Depășisem o limită; o linie trasată cu sapa undeva la hotarul dintre Moldoveni și Basarabeni, dincolo de care nimic nu mai e doar vis.
N-a țipat. N-a plâns. S-a închis într-o tăcere densă, și-a luat paltonul și a dispărut ca o umbră pe scara blocului.
Dimineață am primit o coală A4 de la avocat: cererea de divorț.
Am pierdut tot: casa, liniștea, și mai ales pe fiul meu, Cătălin.
În ultima noastră discuție, vocea Irinei a sunat ca iarna pe drumurile din Orhei:
Știi câți ani am îndurat gelozia ta, Mircea? Dar palma asta… niciodată.
Am căzut în genunchi în fața ei, am jurat pe icoană că nu mai fac, că n-am fost eu, că n-o să se mai întâmple. Dar nu mai conta.
Tronsonul final: la judecătorie, povestea s-a întors pe dos. Irina a spus că sunt agresiv și cu copilul.
O înșiruire de minciuni, recitată cu sânge rece. Niciodată nu l-am lovit pe Cătălin. Dar cine să mă creadă? Un bărbat care și-a pierdut noaptea busola?
Judecătoarea nici nu a clipit. Custodia totală la mamă. Eu? Doar câteva ore pe săptămână. O zi de sâmbătă, într-un parc plin de veverițe din centrul Chișinăului.
Fără acasă. Fără serile cu miros de lapte și mere coapte. Fără diminețile când să-i ung pâine cu magiun.
Șase luni am așteptat acele ore ca pe un colț de pâine caldă. Momentele în care Cătălin alerga spre mine, cu obrajii roșii, strigând Tata!.
Și iarăși îl lăsam, zgribulit, la capătul parcului. Eu rămâneam, el pleca.
Până într-o zi când Cătălin, crescut parcă peste noapte, mi-a spus ceva ieșit din irealitatea copilăriei:
Tati, aseară mama nu a venit acasă. A stat cu mine o doamnă, zicea că-i bona.
Ce doamnă, Cătălin? am întrebat, încercând să-mi țin inima să nu-mi sară din piept.
Nu știu. Vine mereu când mama lipsește.
Știi unde merge mama?
A ridicat umerii, mimând indiferența. Nu-mi spune.
Mâinile îmi tremurau ca în diminețile prea reci. Am început să caut răspunsuri pe ascuns, revizuind parcă toate zilele din calendar cu lupa.
Adevărul a venit într-o zi, rece și amar ca pelinul: Irina angajase o bonă. Să-i păzească somnul copilului nostru, cât timp ea colinda lumea.
Am pus mâna pe telefon, cu degetele încleștate, și am sunat-o.
De ce lasă străinii copilul la culcare când eu sunt aici, Irina?
Vocea ei era ca a unei profesoare plictisite: Pentru că-i mai comod așa.
Mai comod?! Sunt tatăl lui! Când tu nu ești, eu trebuie să fiu acolo!
A mai oftat o dată, cu aerul că povestea asta s-a tot spus: Mircea, nu pot să-l aduc mereu la tine când am treabă. Nu totul se învârte în jurul tău.
Telefonul mi-a alunecat parcă direct într-un vis din care nu mă puteam trezi.
Ce puteam face? Un proces nou? Să lupt din nou pentru custodie? Dacă pierd iarăși, ce rămâne din mine?
O singură greșeală. O clipă de nebunie. Și visul s-a frânt ca pâinea uscată.
Dar Cătălin?
Pe el nu l-am pierdut și nu-l voi pierde vreodată. Pentru el sunt încă viu în acest vis ciudat cu scări infinite, umbre sub felinare și tați care nu renunță niciodată. Dincolo de orice noapte de Chișinău, voi lupta pentru el. El e tot ce mi-a rămas.
