Mama
Rareș s-a căsătorit la douăzeci și patru de ani. Soția lui, Otilia, avea douăzeci și doi. Otilia era unicul și târziul copil al unei familii cu tată profesor universitar și mamă învățătoare. Imediat după nuntă au venit pe lume doi băieței, unul după altul, iar mai târziu o fetiță.
Soacra, doamna Adriana Gheorghiu, s-a pensionat și s-a apucat serios de crescut nepoții. Între Rareș și ea s-au legat niște relații stranii, bazate pe politețe distantă el îi spunea mereu doamna Adriana, iar ea răspundea formal, rece, mereu cu dumneavoastră și Rareș. Nu se certau niciodată, însă Rareș se simțea în prezența ei ca într-o cameră friguroasă. Totuși, trebuie spus, soacra nu a băgat niciodată bățul prin gard; vorbea cu dânsul cu respect, iar când venea vorba de relația lor de cuplu, era mereu neutra, ca un arbitru sever.
Cu o lună în urmă, firma unde lucra Rareș a intrat în faliment și el a rămas șomer. La cină, Otilia a spus într-o doară:
Cu pensia mamei și salariul meu nu ajungem departe, Rareș. Trebuie neapărat să cauți ceva de lucru.
Și ce ușor pare când o zici așa! Rareș umblă de o lună din ușă în ușă și nimic.
Nervos, a lovit cutia de bere goală ce i-a ieșit în cale. Slavă Domnului, soacra nu spune nimic, dar aruncă niște priviri de tot înțelesul.
Înainte de nuntă, Rareș din întâmplare a auzit o discuție dintre soacră și fiică-sa.
Otilia, eşti sigură că omul acesta e cel cu care vrei să-ți petreci tot restul vieții?
Mamă, desigur!
Mi-e teamă că nu simți toată greutatea acestei alegeri. Dacă ar fi trăit tatăl tău
Mamă, te rog! Ne iubim și totul va fi bine!
Dar când or să apară copiii? Va putea el să aibă grijă de voi?
O să poată, mamă!
Nu-i târziu să te oprești, fată. Să mai reflectezi. Familia lui
Mamă, eu îl iubesc!
Să nu ajungi să regreți, Otilia!
E timpul regretelor, gândi Rareș cu un zâmbet amar. Soacra parcă a văzut în viitor!
Nu-i vine să se întoarcă acasă. Are impresia că Otilia îl mângâie fals, spunând Mâine sigur găsești ceva, că maică-sa oftează și tace acuzator, iar copiii râd pe sub mustăți: Tată, ai găsit serviciu? Îi este imposibil să mai asculte aceleași replici!
Se plimbă pe marginea Bâcului, stă într-un parc pe o bancă, apoi, aproape de miezul nopții, merge la căsuța de la țară a soacrei, unde familia locuiește de primăvară până toamna. O singură fereastră e aprinsă dormitorul Adrianei Gheorghiu. Se strecoară tiptil, iar când perdeaua foșnește, Rareș se lasă jos pe un butuc.
Soacra se aude întrebând:
Ce face Rareș de nu vine? Ai sunat, Otilia?
Da, mamă, dar nu răspunde. Poate iar n-a găsit nimic și tot umblă aiurea.
Glasul soacrei devine tăios:
Otilia, să nu mai vorbești așa despre tatăl copiilor tăi!
Of, mamă, nu fi așa! Dar mie mi se pare că Rareș nici nu încearcă să găsească de lucru. De-o lună stă numai pe spatele meu!
Pentru prima dată, după șase ani, Rareș o aude pe Adriana bătând cu pumnul în masă și ridicând vocea:
Să nu mai vorbești așa despre soțul tău! Tu ce-ai jurat la cununie? Să fii mereu alături, la bine și la greu!
Otilia, ușor rușinată, mormăie:
Mamă, iartă-mă, te rog. Obosită sunt, nervoasă. Scuză-mă, scumpa mea.
Bine, mergi la culcare, oftează Adriana.
Se stinge lumina. Femeia se plimbă de colo-colo, dă perdeaua la o parte, privește în noapte și, ridicând ochii către cer, își face cruce:
Doamne, Milostive și Bunule, păzește-mi ginerele, bărbatul fiicei mele și tatăl nepoților! Ajută-l să nu-și piardă încrederea în el! Ajută-l, Doamne, copilul meu!
Șoptește rugăciuni cu lacrimi pe față.
În pieptul lui Rareș se strânge un nod fierbinte. Niciodată nimeni nu s-a rugat pentru el! Nici mama lui, severă, toată viața la partid, nici tatăl despre care nu-și amintește mare lucru, plecat pe când avea vreo cinci ani. Crescut la creșă, la grădiniță, apoi școala cu program prelungit. Când a intrat la universitate, a muncit din prima: mama urăște lenevia și credea că Rareș se poate descurca singur.
Căldura aceasta îi inundă tot trupul, transformându-se în lacrimi nepoftite. Își amintește cum soacra, dimineața, era prima trezită ca să coacă plăcinte (preferatele lui!), să fiarbă borș și să facă cele mai gustoase sarmale și găluște. Avea grijă de copii, făcea ordine, cultiva legume, fierbea dulcețuri, punea la murat castraveți și varză așa bune, încât te lingeai pe degete.
De ce nu s-a interesat niciodată de asta? De ce nu a spus vreodată o vorbă bună? Ei și-au văzut de serviciu, au făcut copii și atât. Sau doar el a considerat că așa e viața? Ține minte când, la televizor, împreună, au văzut un documentar despre Australia, iar Adriana a spus că ar vrea să ajungă măcar o dată acolo. El a făcut glume de baltă, spunând că e prea cald acolo și o doamnă ca ea, de gheață, n-ar supraviețui.
Rareș rămâne multă vreme sub fereastră, ținându-și capul în mâini.
Dimineața, coboară împreună cu Otilia la micul dejun pe verandă. Pe masă: plăcinte, dulceață, ceai, lapte. Copiii zâmbesc larg, cu ochi sclipind de bucurie. Rareș ridică privirea și spune încet:
Bună dimineața, mamă!
Soacra tresare, dar după o clipă răspunde stins:
Bună dimineața, Rareș drag!
Două săptămâni mai târziu, Rareș găsește de lucru, iar peste un an îi cumpără Adrianei Gheorghiu un sejur în Australia din banii lui munciți, în ciuda protestelor ei aprinse.







