Numărul pus pe repetare
Stătea în hol, privind lung la cele două geci atârnate pe cuier. Să ia geaca groasă, cu glugă, sau pe cea subțire, de delegații? Pe fundal, din bucătărie, soția l-a strigat:
La ce oră ai trenul azi?
La nouă fără cinci, a răspuns, deși știa mersul trenurilor pe de rost. Mă întorc mâine spre seară.
A ieșit din bucătărie, și-a șters mâinile de prosop și s-a uitat la el cu ochii aceia iscoditori care-l făceau mereu să vrea să-și verifice brusc fermoarul la pantaloni.
Tot la aceeași firmă?
Mhmm. E prezentare, apoi ședință.
Nu-i plăcea cât de ușor puteau să-i iasă astfel de minciuni pe gură. Cândva chiar făcea delegații, se rătăcea pe la metrou prin Iași sau la București, dormea prin tot felul de pensiuni cu miros de naftalină. Acum, după ce l-au dat afară de la corporație, lucra la o firmuliță locală, unde delegațiile erau mai rare ca zăpada în mai. Doar legenda a rămas. Și obiceiul de a rezerva același număr la hotelul ieftin, la două stații de troleibuz de casă.
Tot la La Stejarul mergi? zise soția, părând să-i citească gândurile. Nu ziceai că nu poți dormi de zgomote acolo?
A ridicat din umeri.
M-am obișnuit. E și mai ieftin.
Ea a dat din cap, dar privirea i-a rămas agățată de el ca o pată de ulei.
Poate data viitoare vin și eu. Să mai vizităm orașul. N-am mai ieșit demult din Chișinău.
Înăuntru ceva s-a strâns. S-a aplecat deasupra pantofilor, ca și cum ar fi avut șiretul desfăcut, deși era deja făcut fundă.
Ce să vezi? Cartier industrial, hotel pe lângă șosea N-au nici pâine caldă la patiserie.
Din camera de zi a apărut fiica lor.
Tata, nu cumva ai uitat stickul? întinse mâna, iar el i-a pus stick-ul minuscul în palmă.
I-ai dat gata prezentarea?
Da. N-ai zis că ai timp diseară la hotel? Poate vezi cum am făcut slide-urile.
A dat din cap. Da, seara chiar avea să-i răsfoiască fișierul, să scrie acolo două observații. Măcar la capitolul ăsta nu mințea, hotelul îi oferea o grămadă de timp liber.
Când pleci? a întrebat fata, deja dispărând pe coridor.
Într-o oră, și gata.
Baftă la afacerile importante, a zis ea, fără să se uite înapoi.
A mai zăbovit un pic, dar n-a găsit nimic de zis, așa că și-a tras geanta pe umăr și a ieșit.
Hotelul era între un service auto și un depozit de materiale de construcții, ascuns după o parcare cu gropi. Drumul îl știa ca pe Tatăl Nostru: troleu, apoi sub pod, apoi strecurat pe lângă garaje. La recepție, stătea o fată nouă, brunetă, parcă abia ieșită din liceu, pe care n-o mai văzuse.
Bună ziua, mai aveți o cameră liberă? a întrebat el, cu toate că rezervase de acasă, pe site.
Fata a butonat râvnitor la calculator.
Avem Standard, pentru o noapte.
Pentru o noapte, da.
Și-a spus numele: Bălan, Matei. Fata a dat din cap.
Aveți rezervare. Etajul patru, patru sute șase.
Bineînțeles. În formular mereu bifa cam aceeași cameră, dacă se poate. Nu de sentimental, ci de practică: știa deja scârțâitul ferestrei, unde-i priza bună, cum curge dușul. Dar mai ales pentru că acolo, an de an, se vedea cu Mariana.
A urcat pe scări, numărând treptele liftul merge doar când îi vine lui chef. Înainte de camera cu pricina, s-a oprit, a scos telefonul și a scris: Am ajuns. Tot o oră? Răspuns prompt: Da, plec acum.
În cameră mirosea a odorizant ieftin și a altceva, greu de definit, poate detergent amestecat cu praf. Totul la locul lui: patul cu saltea tare, noptiera cu telefon drept decor, măsuța cu lampă, televizorul pe care nu-l pornea aproape niciodată. Și pe birou, un carnețel negru.
Nu din ăla de la recepție, ci banal, cu coperți moi, dictando. Lângă telecomandă, parcă uitat de cineva.
A pus mâna pe el, câteva pagini goale, apoi începeau rânduri mărunte. Era să-l lase, dar o propoziție i-a atras privirea: Iar am mințit soția cu delegația.
A înțepenit, ochii țintă pe pagină. Scrisul era înclinat, simplu, nici caligrafic, nici de doctor. A mai citit una: Am zis că mă duc la curs, dar de fapt stau în același număr de fiecare dată.
A zâmbit strâmb. N-avea nimic amuzant. A închis carnețelul și l-a pus la loc. A pornit TV-ul, l-a redus imediat. Și-a atârnat geaca, a deschis laptopul să verifice emailul. Capul îi bântuia: iar am mințit soția cu delegația.
După 40 de minute, a bătut la ușă. Știa deja ritmul. A deschis, a intrat Mariana, și-a lăsat paltonul, au făcut pupicul clasic, întâi timid, ca după săptămâni de pauză, apoi totul mai familiar.
Cum ai ajuns?
Binișor. Drumul, aceleași ambuteiaje.
Ea a zărit carnețelul.
E al tău?
Nu. L-a uitat cineva.
O fi uitat menajera
Nu cred. Are niște notițe ciudate.
Ea a ridicat din umeri și s-a dus la baie. El s-a uitat după ea cu trei ani în urmă i se părea puștoaică, deși diferența nu era uriașă. Atunci tocmai împlinise 42, se simțea uzat și invizibil. Acasă serviciu, mini-market, Las Fierbinți. Cu soția nici nu se certau, dar nu prea mai era ce discuta. Fata avea lumea ei. La birou apăruse o colegă nouă, cu ea își permisese cândva să rămână la after-party peste program. Restul a venit pe bandă rulantă.
A încercat să se convingă că nu se schimbă nimic. Că-i același om, nu vrea să-și părăsească familia, nu vrea să dea totul peste cap. Că-i doar un spațiu unde încă simte că trăiește. Aceste convingeri le repeta ca pe Tatăl Nostru, mai ales când mergea spre casă.
După ce ea l-a lăsat singur, plecând grăbită, a rămas doar cu carnețelul. A aprins lampa, l-a deschis la mijloc.
Nu știu când totul a devenit așa complicat. La început era ca un joc. Aveam impresia că țin frâiele. Nimeni n-are de suferit, îmi spun. Soția trăiește la fel, copiii cresc. Ajung acasă cu mici atenții, par mai vesel, mă port mai frumos. Măcar simțindu-mă vinovat, încerc să compensez. E rău oare?
A lăsat capul pe spate. Gândurile îi erau alarmant de cunoscute. În primul an al relației, aducea flori acasă fără motiv, o ajuta pe fată la teza la română, mergea la țară cu soția (deși ar fi preferat să se înmoaie în nămol decât să sape la cartofi). Atunci chiar i se părea că devine un om mai bun.
A dat pagină.
Parcă mă simt două persoane. Unul la masa din bucătărie, glumind cu nevasta despre șefi, discutând unde plecăm în concediu. Altul închide ușa la hotel și intră în altă rutină. M-am obișnuit să separ viețile astea. Mă sperie gândul că s-ar amesteca.
A închis carnețelul, l-a pus la loc. Dincolo de perete cineva dădea drumul la apă. Nicio frontieră nu se clătina; totul sub control.
Telefonul a vibrat. Soția: Ai ajuns? Totul ok? Da, m-am cazat. Mâine am ședință cu proiectul, mă pregătesc, a răspuns el fără să clipească.
A mai frunzărit carnețelul spre final. Datele sărite: o zi, trei zile, o săptămână între notițe. Una era de acum trei luni.
Ea a zis azi că s-a săturat. Că nu mai vrea să se ferească, să stea după programul meu. M-a întrebat dacă văd în ea altceva decât întâlnirile astea scurte. Am spus c-o iubesc, dar am familie, copii, obligații. N-am să dau totul peste cap. Mi-a zis: Ție îți e doar frică.
Și-a amintit clar discuția recentă cu Mariana. Și ea întrebase ce urmează. El a dat din colț în colț: E complicat mimăm normalitatea ce să zică lumea de la firmă? Iar neplăcut de similar cu notița.
A lăsat carnețelul, s-a plimbat prin cameră. În oglinzile de la ușă se vedea un bărbat peste patruzeci, cu o linie gri la tâmple și cu o burtică peste curea. Nici rău, nici cum spera să fie la douăzeci și cinci de ani.
Telefonul a bricuit din nou: fata lui. Tata, te uiți mâine pe prezentare? Am pus două slide-uri noi. Da, mă uit diseară, a răspuns el.
Parcă ar fi vrut să întrebe: Cum ești? Ce mai faci? Dar a închis chatul. S-a pus la masă și a tras din nou carnețelul.
O notiță avea ton nervos.
Azi soția m-a întrebat de ce tot merg atât de des la Chișinău. Zice că mă pregătesc prea atent. Am zis în glumă că e doar un partener bun și un contract avantajos. Dar m-a privit de parcă mă vede prima oară. Am simțit cum îmi curg palmele apă. S-a domolit, dar știu că nu mai crede.
Și-a amintit dialogul matinal din bucătărie. Propunerea ei să meargă și ea. Privirea aceea stinsă, fluidă. Nimic grav, nicio criză, doar o tensiune mocnită.
În altă notiță: povestea cum s-a întâlnit accidental cu iubita în supermarket, ea fiind cu soțul și copiii. S-au prefăcut străini, iar el s-a foit o noapte întreagă la hotel gândindu-se că la prima greșeală pierde tot.
Trebuia să citească de-o oră. Totul se amesteca în cap: cuvintele altuia, gândurile lui. A închis carnețelul, dar tot pe birou rămăsese, ca o pată.
A dormit prost, cu pereții subțiri ca hârtia; cineva râdea sus, altul trântea ușa, să te tot bucuri de confort. Se gândea la autorul carnețelului: un bărbat ca el, poate nițel mai bătrân, tot la fel, spune acasă delegat, aici așteaptă, scrie în carnețel.
Dimineața, la cafeaua solubilă în cană, iar a deschis notițele.
Am încercat să număr de câte ori am mințit. Câte mesaje am șters să nu le vadă soția. Câte sunt ocupat la muncă le-am spus copiilor, stând de fapt aici și așteptând-o pe ea. Am pierdut șirul după o sută. Uneori, simt că între mine și ei crește un zid, făcut doar din cuvinte. Și mi-e frică că nu-l voi putea dărâma niciodată.
Și-a amintit cum o dată a refuzat să meargă cu fiica la film, nu de dragul muncii, ci pentru întâlnirea clandestină. M-a chemat urgent un client, i-a zis. Nu-i nimic, mă duc cu fata de la bloc, răspunsese ea. Copiii se obisnuiesc repede ca părinții lor să lipsească, îi trecu amar un gând.
A pus carnețelul în sertar. Ușurare. S-a grăbit să strângă, s-a asigurat că are actele, încărcătorul, tot. Înainte să plece, a deschis din nou sertarul, s-a uitat la coperta neagră. Să-l las? Să-l iau la recepție? Să-l bag în geantă? Toate variantele păreau ciudate.
Până la urmă, l-a lăsat în cameră, împins puțin spre perete, ca și cum așa dispare.
Acasă, nimic nu s-a schimbat. Soția l-a întrebat de drum, el a înscenat o ședință, un client inventat, o ciorbă la restaurantul Trăiască Porcul. Ea asculta, aproba, punea întrebări, apoi:
Ești obosit. Culcă-te devreme.
Fata a venit cu laptopul:
Te uiți?
A pus prezentarea, s-a așezat lângă el. A citit titlurile slide-urilor, a făcut observații la font, la structură. Ea asculta, nota, apoi, brusc:
Tata tu n-ai zis că te-ai săturat de drumuri și voiai un job liniștit, acasă?
S-a încurcat.
Serviciul tot serviciu rămâne.
Mama se cam agită. Zice că ești Nu a terminat, a ridicat din umeri. Lasă, nu contează.
A simțit un pumn în stomac. Nu pe ea o ura, ci pe sine. Pe legenda care cere tot mai mult efort.
Noaptea, soția s-a întors cu spatele, trăgând plapuma sub bărbie. El s-a uitat o vreme la ceafa ei, la linia gâtului, la câteva fire de păr răvășite peste pernă. Cândva îi știa toate semnele după spate, acum nu-și mai amintea ultima dată când se uitase pur și simplu la ea.
Oare o trădez? se întrebă el. Nu plec, nu abandonez. Sunt aici, oare nu-s destul? Cu cât scria în gând justificări, cu atât sunau mai străine, ca scrisul altuia.
Două săptămâni mai târziu, iar și-a făcut geanta. De data asta, soția n-a mai întrebat extra. Doar:
Cât stai?
O noapte.
Mda.
Tonul calm îl speria mai mult decât orice reproș.
La hotel, tot fata aceea la recepție.
Bună seara. Rezervare pe Bălan. Etajul patru, numărul 406.
Urcă, deschise ușa, primul lucru căutând carnețelul. Tot acolo era.
Aproape tremurând, îl deschise la final. Apăruse o cheiță pe copertă, ca și cum cineva a apăsat peste ea cu geanta.
Am crezut că pot controla totul, dar azi nu a mers. Soția a găsit conversația. Nu toată, o parte. Nu a spus nimic cât m-am justificat. Mă privea străin. Am zis că a fost o greșeală, doar o aventură, că e istorie. La final, mi-am dat seama că nu vorbeam cu ea, ci cu mine. A plecat în dormitor. Copiii tăceau la bucătărie. Am stat pe hol și m-am întrebat: Cum am ajuns aici?
A simțit răcoare pe șira spinării. Deja nu mai era povestea altcuiva. Situația devenea prea cunoscută. Se gândi la ultima dată când uitase să șteargă un mesaj și când soția îi ceruse telefonul să sune fata. Nu s-a întâmplat nimic. Sau cel puțin, așa credea el.
Pe următorul rând, data era chiar de ieri:
Am venit aici pentru că nu știu unde altundeva să mă duc. Acasă totul miroase a ceartă. N-a țipat, n-a plâns. Doar: Nu știu cine ești. Nici eu nu știu. Sunt în acest număr, unde cândva eram fericit. Acum nu simt nimic. Doar gol. Am crezut că atâta timp cât nu calc linia, cât nu rup casa, nu se schimbă nimic. Dar linia asta am trecut-o de ani. Doar că-mi convenea să nu văd.
A așezat carnețelul pe masă și s-a prăbușit în pat. Ani de zile trăise la fel, sigur că dacă nu face pasul decisiv, totul va rămâne pe loc. Ca și cum viața se poate împărți: aici familia, aici serviciul, aici camera secretă în care timpul stă pe loc.
Batut la ușă. A tresărit.
Eu sunt, a venit vocea.
A deschis, a intrat Mariana, și-a dat haina jos, s-a uitat la el cu ochi pătrunzători.
Pari cam absent. Ceva nu e în regulă?
Nu, m-am săturat de drumuri.
A văzut carnețelul pe masă.
Tot nu l-ai aruncat?
Poate o să revină proprietarul cine știe.
Puțin probabil. Cine uită, uită.
S-a așezat pe pat, s-a apropiat de el.
Ești convins că totul e ok?
A dat din cap. Dar în el simțea că stă pe marginea a ceva fără nume. Au vorbit, au făcut planuri. Ea a întrebat, ca de obicei, dacă s-a gândit să schimbe ceva. El s-a fofilat.
După ce a plecat, a tras carnețelul spre sine.
Nu știu ce să fac. Pot să neg totul, să promit că mă schimb. Pot să plec, să încerc ceva nou. Dar de unde știu că iar nu repet totul? Poate singurul lucru pe care pot să-l fac e să încetez să mă mint. Să recunosc că nu e doar o aventură. Dacă nu sunt gata să stric sistemul ăsta, înseamnă că-l aleg. Oricât de urât ar fi.
A rămas pe pat, cu carnețelul în mână. Pe telefon a scris soției: Ce mai faceți? și a șters. Trebuie să vorbim, când mă întorc. iar a șters. Până la urmă: Cum a fost ziua? Răspuns: Bine. Pe la noi, nimic nou.
S-a dus la fereastră. În față, drumul cu mașini cățărându-se leneșe spre Viaduct. Într-o fereastră de vis-a-vis ard luminile. A vrut să creadă că poate peste drum stă alt bărbat, cu poveste asemănătoare, care își tot găsește scuze. La fel ca el.
S-a întors la birou, a dat la primele file din carnețel. Alte note, mult mai liniștite.
Țin carnețelul ăsta ca să nu o iau razna. Să pot fi sincer măcar aici. Chiar dacă n-am curaj pentru restul, măcar aici măcar să nu mă pierd de tot.
A închis carnețelul. Nu voia să-l lase acolo, dar nici să-l ia nu-i venea. Dacă-l ia, parcă ar fura istoria altuia. Dacă-l lasă, tot ca și cum îl ignoră.
A scos dosarul cu acte, a pus carnețelul în el. L-a scos iar. L-a așezat pe pat, s-a pus lângă el.
Telefonul a vibrat: Tata, mâine am prezentarea la facultate. Ești acasă la trei? A calculat. Legenda lui prevedea întoarcere seara. Dar dacă pleca dimineața, ajungea.
Ajung, a scris. Anulez niște chestii. Ea a răspuns cu Super! și un emoticon.
A stins telefonul și s-a culcat cu ochii la tavan. Să nu mă mint pe mine, repeta vocea necunoscută. Să recunoască că nu e victimă, nici prizonierul neînțeles ci pur și simplu cel care a construit regula nescrisă.
S-a imaginat spunând soției: Am pe altcineva. Să-i vadă privirea, să știe fata. Sângele i-a bătut cu putere. N-a putut duce fantezia până la capăt.
S-a ridicat, a luat carnețelul și a citit ultimele note. Pe una, aproape pe margine: Amân discuția nu fiindcă mă tem că-i pierd, ci că m-ar vedea exact cum sunt.
A închis carnețelul, l-a pus în dosar și i-a tras fermoarul. A luat o pix și i-a notat numărul de telefon, pe coperta interioară. Fără nume. Doar un șir de cifre.
Nu știa nici el exact de ce. Poate sperând că autorul îl va suna într-o zi. Sau să vadă altcineva că nu este singur cu povestea asta. Poate era doar o mică recunoaștere a faptului că nu e doar privitor, ci și personaj.
Înainte de somn, a scris soției: Vin mâine mai devreme, să fiu la prezentare. După, vorbim, bine? S-a holbat la mesaj minute în șir, dar până la urmă i-a dat trimite.
După o vreme, a venit răspuns: Bine.
Dimineața, a ieșit cu geanta. Dosarul cu carnețelul era înăuntru. La recepție, a zăbovit.
Scuzați-mă, i-a zis fetei. În cameră era un carnețel lăsat de altcineva. L-am luat eu. Dacă întreabă cineva, asta e numărul meu. I-a lăsat un bilet.
Îl dau mai departe, a zis ea fără să miște un mușchi.
A ieșit. Aerul era răcoros, dar nu dădea a ger. Drumul spre stație era ca întotdeauna, dar parcă pașii lui se simțeau altfel. Mergea încet, fără să grăbească nimic. N-avea niciun plan anume, doar niște fire de gânduri așezate pe ici-colo.
Știa că la orice pas ar putea da înapoi. Ajungea acasă, spunea altă dată vorbim, nu am timp acum, returna carnețelul în sertar și-l uita. Sau îl uita între ghilimele.
Sau, cine știe, nu va mai da înapoi. Va intra, va sta la bucătărie până ce soția toarnă ceai și va spune ce nu și-a spus nici sie însuși. Fără garanții, fără să știe dacă va fi cine știe ce mai bine.
A venit autobuzul, a urcat și s-a așezat lângă geam. Orașul ieșea la orizont în aceleași locuri de întors: stații, chioșcuri, oameni cu sacoșe. Și-a pus carnețelul pe genunchi. Nu l-a mai deschis; doar l-a ținut strâns.
Telefonul a vibrat în buzunar, mesaj de la fiică: Tata, am emoții. Vin. Va fi bine, i-a scris el.
Autobuzul a pornit. S-a uitat în geam la propria reflexie și la coperta carnețelului. În față, casa, prezentarea fetei, discuția promisă. În spate, camera de hotel unde totul s-ar fi putut amâna pentru altă viață.
Nu știa exact ce viață va alege. Dar acum știa clar că alegere încă mai are. Și că să mai mintă, măcar pe sine, n-o să-i fie așa ușor.
A strâns carnețelul mai ferm și s-a întors cu fața spre culoar, să nu-și mai vadă reflexia. Autobuzul mergea pe traseul cunoscut, fiecare cotitură părea și veche, dar și nouă, în același timp.
