Mama a rămas cu trei copii pe drumuri! Tatăl nostru a luat toți banii obținuți din vânzarea apartamentului și a dispărut fără urmă.
Până la vârsta de 38 de ani, mama și tata s-au chinuit ani întregi încercând să aibă copii. Medicii nu le puteau explica de ce nu reușesc. La un moment dat, mama a renunțat și, deznădăjduită, și-a acceptat soarta fără copii. Pe tata, parcă nici nu-l deranja situația. Mereu repeta: Lasă că nu e un capăt de lume! Se pare că nici nu-și dorea cu adevărat copii.
Mama, fără nici o speranță, tot s-a rugat la Dumnezeu să-i dăruiască măcar un suflet de copil. Și, fie că a fost o minune, fie că așa a vrut soarta, m-am născut eu.
Bucuria mamei nu poate fi descrisă. Dar tata deja devenise distant, era tot mai irascibil, mai ales când mă auzea plângând noaptea. La nici un an după nașterea mea, s-au născut și frații mei gemeni. Mama își ridica sufletul la ceruri și îi mulțumea lui Dumnezeu pentru fericirea pe care o simțea, fiind acum mamă. Dar tata? Pentru el, noi eram o povară. Și a ticluit un plan mârșav.
A convins-o pe mama să vândă apartamentul mic din Chișinău, pretextând că trebuie să ne mutăm într-un loc mai mare, unde să încapă toți copiii. A promis că va cumpăra un apartament mai spațios și va lua diferența în rate, la bancă. Mama l-a crezut pe cuvânt. Doar că, imediat ce tata a primit banii aproape 800.000 lei moldovenești a plecat și nu l-am mai văzut niciodată.
Așa am ajuns noi să rămânem pe drumuri, mama cu trei copii mici în brațe. Ce era să facem? Mama a cerut ajutorul părinților ei și ne-am mutat toți cinci la bunici, în două camere modeste dintr-un bloc vechi din Bălți. De atunci, mama nu mai avea nădejde nici în iubire, nici în bărbați. A început să muncească pe rupte, făcând naveta zi de zi. Era greu să ne hrănească și să ne îmbrace, dar nu s-a dat bătută niciodată.
Așa am crescut, împărțind puținul pe care-l aveam. Câțiva ani mai târziu, bunica a trecut la cele veșnice, și, nu după mult timp, și bunicul. Casa a devenit ceva mai încăpătoare. Într-o vară, mama a ieșit cu noi la joacă în parcul central. Printre leagăne și copaci, un bărbat de vârsta ei i-a zâmbit și a început să vorbească cu ea. De la început, mama s-a tot ferit, dar el a avut răbdare. S-au întâlnit accidental de mai multe ori până când, într-o zi, mama l-a lăsat să-i scrie numărul ei de telefon și au început să se vadă.
După două luni, cu ajutorul lui, ne-am mutat într-un apartament spațios cu trei camere, într-un alt cartier din Chișinău. Bărbatul o chema Doru. Doru a devenit tatăl nostru vitreg și, de atunci, viața ni s-a schimbat cu adevărat. Copilăria noastră a devenit una cu adevărat fericită. Doru ne-a fost tată cu adevărat: a fost aproape de noi atât în momentele de bucurie, cât și când ne era greu. Acum suntem mari și îl strigăm tată, din toată inima.
Asta e povestea noastră o dovadă că niciodată nu e prea târziu să fii fericit. Mama noastră a rămas fără nimic, dar omul potrivit a venit și ne-a arătat ce înseamnă familia adevărată. Tata biologic a plecat, însă Doru ne-a adunat pe toți sub aripa lui, ca un adevărat bărbat, și ne-a oferit dragostea și siguranța pe care nu le-am avut niciodată până atunci.
