13 februarie
Niciodată nu am crezut că voi scrie așa ceva în jurnalul meu. Am trăit trei vieți într-una singură, sau poate așa doar mi se pare mie, când lucrurile sar cu atâta repeziciune de la bucurie la durere. Azi iar am auzit acel telefon care îți zguduie lumea. Eram deja amețit, simțeam un junghi puternic în stomac, aproape că mă prăbușeam și am văzut stropi roșii pe podea. Simțeam că orice secundă mă va arunca în haos și copilul se va naște înainte să pot face ceva.
Soția mea, Ecaterina, și cu mine suntem împreună de mulți ani. Eu, Nicolae, am luat calea străinătății de cinci ani, plecând ba la Brașov pe tir, ba în Chișinău la renovări, ba la construcții în Italia. Totul pentru un bănuț, că la noi când te uiți, cu doi băieți de crescut, nu era chip să le asigurăm vreun viitor decent. Rămas acasă, Ecaterina își găsea greu liniștea.
Străinătatea mi-a mai zâmbit din când în când. O dată pe lună trimiteam pachete acasă: conserve, făină, ulei de floarea-soarelui, niște dulciuri pentru copii. Mai puneam ceva lei pe card, iar Ecaterina îi depunea la bancă, să ne strângem pentru un apartament pentru băiatul cel mare. Parcă reușeam, pas cu pas, să punem un temei casei noastre.
Dintr-o dată, lucrurile au început să arate ciudat la Ecaterina. Se plângea că-i vine somnul des, mănâncă mult, îi fug gândurile și, Doamne, ceofte avea la nervi! Primul gând a fost că e vorba de vârstă, de vreo schimbare. Dar a făcut testul, două linii roșii apăreau clar. Să fi fost însărcinată la 45 de ani?! Pe băieți nu i-a spus nimic, nici noră nu a aflat. Nu voia să ne râdă copiii în față. Asta-i firea la noi, să nu știe lumea.
Iarna a ascuns burtica sub palton, sub puloverul tatălui ei, nimeni n-a bănuit nimic. Nu voia să nască. Unii zic că-s păgân dacă nu primesc un copil. Dar, la 45 de ani, cu băieți mari și nepoței, nu mai ai tărie pentru scutece și nopți nedormite. Nici bani nu mai sunt pentru a treia gură. Mă gândeam iar să plec, că și joburile nu țin mult acasă.
La medici, zbierau că deja e târziu pentru avort, riscant, periculos. Ecaterina a tot încercat să se convingă: Poate îi va place lui Nicolae să avem o fetiță! A vrut să-mi spună, s-a pornit să mă sune pe Skype. Numai voce, nici o cameră.
Alo, Nicolae…
Nu e Nicolae. Sunt Felicia.
Felicia? Dar cine sunteți?
Stimată, dar dvs cine sunteți? Eu sunt prietena lui Nicolae. Ce doriți? El nu-i acasă, e la muncă, întârzie…
Am fugit de la telefon și am plâns amar, așa cum nu am crezut că pot. Mi-au venit gânduri negre, să divorțez, să arunc lucrurile lui Nicolae afară din casă și să nu mai aud de el niciodată.
Dar încă speram, undeva în adâncul sufletului, că Nicolae va veni acasă de ziua băieților, la început de februarie, că avea concediu. Într-o noapte am visat că ne plimbăm în parcul de la Leu, el ținând de mânuță o fetiță, eu ținând de cealaltă. Mă apuca dorul.
De Dragobete, pe 24 februarie, chiar a venit Nicolae acasă. Mirosea a zăpadă curată și a drum lung. Eu l-am așteptat cu o cină, am aprins niște lumânări, muzică populară. Voiam să fie liniștit acasă.
Nicolae, am o surpriză pentru tine. Sunt însărcinată… spun că va fi o fată.
Ticăloasă! a urlat el.
I se făcuse fața stacojie de furie, a trântit farfuriile pe jos, a bătut cu pumnii în masă:
Cât muncesc eu ca prostul, tu umbli după alți bărbați? Vrei să-mi dai pe cap un copil străin?
Nicolae, te rog să mă asculți…
Lasă-mă! Nu vreau să te mai văd! a urlat, m-a împins și am căzut, izbind burtica de muchia mesei.
A plecat trântind ușa cu putere, cu o sacoșă pe umăr. Simțeam că acolo, pe parchet, stăteam între viață și moarte, cu dureri cumplite și sânge. Am reușit să iau telefonul și să sun la 112. Copilul era pe cale să vină.
Când au venit medicii, fetița era deja născută, dormea liniștită pe brațele mele. Nu plângea, părea ca și cum ar visa.
Doamnă, mergem cu noi la spital?
Nu. Luați copilul, nu am nevoie de el.
Cum așa?
Luați-l, vă rog! Ea mi-a distrus familia. Poate cineva o va iubi, eu nu pot. Gata, nu vreau să o mai văd!
Fără remușcări am dat copilul medicului. M-au examinat acasă, nu aveam rupturi, totul s-a încheiat liniștit. După ce au plecat ambulanțierii, am făcut curat, am făcut duș și m-am băgat la somn.
Copiii nu știu că am dat fata. Mă rog mereu în biserica Sfântul Gheorghe, să o găsească o familie bună, să fie sănătoasă. Eu știu că nu pot să cresc alți copii, nu mai am energie. Vreau doar ca Nicolae să vină acasă, dar el e iar plecat în Italia, vorbește doar cu băieții.
Poate mă vor judeca femeile din sat, poate cei din preajmă vor zice că-s o nebună. Dar eu am ales bărbatul, nu copilul. De-acum, Dumnezeu îmi va spune dacă am greșit. Dar știu sigur: atunci când nu mai poți duce povara, uneori trebuie să alegi ce e mai puțin dureros, chiar dacă toți te condamnă.







