Mă voi mărita, dar nicidecum cu băiatul acesta frumos. Da, este minunat în toate privințele. Dar nu este alesul inimii mele „Iar mama a venit cu concubinul și încă un bărbat. Deja amețiți de băutură – Irina s-a tras într-un colț, lângă noptieră. – Și nu am unde să mă ascund, afară deja a nins. Cât pot să mai îndur? La vară termin clasa a IX-a și plec la oraș. O să dau la Colegiul Pedagogic și voi deveni învățătoare. Deși orașul e la doar zece kilometri, voi locui la cămin.“ Mama și musafirii s-au așezat în bucătărie. S-a auzit cum se turna lichid în pahare, și mirosul de cârnați i-a făcut Irinei gura apă. – Stai așa! – s-a auzit vocea mamei. – Ce te faci că nu pricepi? – Sunteți doi… – Parcă e prima dată cu doi, – a râs Mihai, concubinul mamei. S-a auzit clinchet de veselă căzută. Freamăt, răsuflări. Irina s-a lipit mai tare de colț. Larma brusc s-a potolit. – Auzi, Nicu, cred că doarme, – a spus concubinul. – Și tot ziceai, fată bună e, dar ceva mă atrage la ea… – Hei, e totuși fiica ei! – Care fiică? – Irina, e mare deja. Probabil că s-a ascuns în cameră. – Adu-o aici! – a răsunat cu bucurie vocea lui Nicu. – Irina, unde ești? – concubinul mamei a intrat în cameră și a zâmbit urât văzând-o. – Hai, vino să stai cu noi! – Mie îmi e bine și aici. – Tot te rușinezi? – Mihai a încercat să o ia în brațe. Irina a prins o vază de pe noptieră și i-a trântit-o lui Mihai peste cap. S-a auzit zgomot de sticlă spartă. Irina a reușit să scape și a fugit spre ușă. – Prinde-o! – a strigat Mihai. Dar fata era deja la ușa de la intrare. Nu a mai avut timp să se încalțe, așa că, în șosete, pantaloni scurți vechi și tricou, a ieșit val-vârtej afară. După ea au alergat cei doi bărbați. Pe strada satului era pustiu. Unde să fugi seara, prin zăpadă? Din spate se auzeau țipete. În dreptul unei case mari, a auzit lătratul unui câine. Apoi cineva a strigat la câine. Irina s-a repezit la poartă și a început să bată. Poarta a deschis-o un bărbat de vreo patruzeci de ani. – Ajutați-mă! – a șoptit fata, privindu-l rugător. – Intră! – bărbatul i-a apucat mâna și a închis poarta. – Oleg, cine e? – a întrebat femeia ieșind pe prispa casei. – Uite, – stăpânul casei a dat din cap înspre Irina. – Niște bărbați o urmăresc. – Repede în casă! – femeia a tras-o pe Irina de mână. – Acolo ne povestești tot. – Irina, hai frumușel afară! – s-a auzit vocea lui Mihai. – Oleg, nu te băga! – a strigat femeia. – Intră în casă! Strigătele se auzeau din drum, din curte lătra câinele. – Hai să sunăm la poliție, – femeia a scos telefonul. – Polina, nu-i nevoie. Rezolv eu. Oamenii par de-ai satului. – Și vrei să rezolvi cum? – Fără scandal. Calmează fata! Stăpânul casei a luat o pungă, a mers la frigider. A pus acolo o sticlă și o bucată de cârnat. În curte a mângâiat câinele și au ieșit împreună la poartă. Îndată Mihai a dat buzna: – Dă-ne pe Irina! – Uite, ia și plecați! – Ce e aici? – a deschis punga, i s-a luminat fața, a făcut semn lui Nicu. – Hai! *** – Așa! Eu sunt Polina Sergheevna, – femeia a pus ceainicul pe foc. – Să te așezi! Povestește-ne, cine ești și ce s-a întâmplat. – Irina mă cheamă, – a început fata, dârdâind. – Locuiesc pe strada asta, spre marginea satului. – Ești fata Kirăi? – Da. – Noi nu stăm de mult aici, dar de mama ta am auzit deja. Irina a aplecat capul și a început să plângă. – Gata, nu mai plânge! Femeia i-a oferit o îmbrățișare. Gestul a fost pentru Irina ceva cu totul nou. A îmbrățișat-o și a plâns și mai tare. – Gata-gata! O să bem ceai imediat. Stăpânul casei a intrat: – Gata! I-am gonit. – Și cu domnișoara asta ce facem? – a zâmbit Polina spre Irina. – Vorbim mâine despre asta! Acum bem ceai și o punem la baie. – Vrei să mănânci? – Polina i-a pus ceai în cană. S-a zâmbit din nou. – Văd, că vrei. Pe masă au apărut sandvișuri. Resturi de tort. – Mănâncă, mănâncă! – a zâmbit Oleg, văzând cum Irina se uită la mâncare. Nu au mai întrebat-o nimic. Nici nu au atras atenția, văzând că e jumătate speriată. După cină, Polina a dus-o la baie: – Fă o baie, pune halatul acesta! *** Irina voia doar să nu fie dată afară în noaptea aceea. Ce bine e în baia caldă, și ce frig e afară. Dar trebuie să iasă, gazdele o așteaptă. A ieșit. Cei doi soți stăteau pe canapea. Fata le-a zâmbit rușinată: – Mulțumesc! – Ascultă, Irina, – a început Polina, – înțeleg că nimeni nu te caută. Nu vrei să te întorci acasă. Fata apleacă capul. – Mâine, dis-de-dimineață, trebuie să plecăm… – Înțeleg, – Irina a făcut și mai mică. – Rămâi singură. Nu deschide ușa nimănui! Jack nu lasă pe nimeni în curte. Ai înțeles? – Da! – a răspuns bucuroasă fata. – Poți să fierbi niște borș până venim, – a zâmbit Oleg. – Știi să gătești? – Știu, – a spus repede Irina, încă temătoare că va fi alungată. – Gătesc bine. Și pot să fac curățenie. – Fă curat dacă nu ți-e greu, jos – a aprobat Polina. *** S-a trezit odată cu gazdele. A stat cuminte, temându-se să nu fie alungată. Auzind că au plecat cu mașina, s-a apucat de treabă. S-a spălat. Pe masă era ceainic fierbinte, pâine, cârnați, cașcaval. Pe dulap, coaste de porc. A mâncat. A curățat masa. A șters totul. A spălat podeaua. În coridor a văzut aspiratorul. L-a pornit și s-a apucat de aspirat. Doar a stins aspiratorul… – Și ce-i asta aici? – a auzit în spate o voce. S-a întors speriată. Un băiat înalt și chipeș, cam de optsprezece ani, ochii căprui, privire curioasă. – Fac curățenie, – a murmurat Irina. – Dar cine sunteți? – Așa…, – băiatul a scuturat din cap și a scos telefonul: – Mamă, sunt acasă. Cine e fata asta? – Să stea la noi câteva zile, dragule. – Nu mă deranjează. A pus telefonul la loc. A privit-o pe Irina de la cap la picioare și s-a dus în bucătărie. – Să vă fac ceai? – a întrebat fata. – Mă descurc singur. *** Irina a pus aspiratorul la loc. A început să șteargă praful, ascultând tot ce se auzea din bucătărie. Tânărul a luat micul dejun, a mers la baie. A ieșit proaspăt bărbierit, mirosind a apă de colonie. – Hei, șefu’, mai dă o sticlă! – s-a auzit din curte. – Ce mai e și asta? – băiatul a privit pe geam. – Nu le deschideți! – a strigat panicată Irina. Băiatul a privit-o curios, a zâmbit ciudat și s-a dus la ușă. Irina s-a uitat pe geam. La poartă stăteau concubinul mamei și prietenul lui, țipând ceva. Fetei i s-a făcut frică. Fiul gazdelor a ieșit afară. Cei doi au alergat spre el. Și brusc… au căzut amândoi în zăpadă. Irinei i s-a părut că au căzut deodată. Băiatul s-a aplecat peste ei, a spus ceva. Cei doi s-au ridicat și au plecat cu capetele plecate spre casa Irinei. *** Tânărul s-a întors. Privirea lui s-a oprit asupra fetei. S-a apropiat: – Te-ai speriat? Fără să-și dea seama, s-a lipit de pieptul lui și a început să plângă. – Cum te cheamă? – a întrebat el. – Irina. – Eu sunt Ruslan. Gata, nu mai plânge. Să nu-ți fie frică, nu se mai întorc. *** Ruslan a urcat la el în cameră și nu a mai ieșit până seara. Irina a gătit borș. A stat la masă și s-a gândit. Evident, voia să rămână aici cu acești oameni buni. Dar știa că nu mai are niciun drept. Gazdele au venit. Polina a zâmbit admirativ, verificând curățenia. Oleg a lăudat borșul. – Cred că o să merg acasă, – a șoptit Irina. – Vă mulțumesc pentru tot! – Irina, mai stai câteva zile la noi! – Mulțumesc, Polina Sergheevna! Mă duc acasă… – a repetat Irina. A mers spre ușă și s-a oprit. De ieri stătea în halatul și papucii altcuiva. – Hai! – gazda a dus-o în sufragerie. A deschis dulapul și s-a uitat printre haine. A scos blugi, pulover, o geacă sport groasă. – Îmbracă-te! Suntem aproape aceleași la statură. – Nu trebuie… – Nu poți merge așa acasă. Îmbracă-te, nu s-a sărăcit nimeni. A îmbrăcat hainele. S-a uitat pe furiș în oglindă. N-a avut niciodată haine așa bune. La ieșire, Polina i-a dat și căciulă, și cizme de iarnă. – Poartă-le cu sănătate! – Mulțumesc! *** Viața a intrat pe vechiul făgaș. Nu chiar acela. Mama s-a angajat la fermă. Concubinul a dispărut cu prietenul lui. A venit primăvara. Într-o zi, făcând lecții acasă, Irina a auzit bătăi în poartă. S-a uitat pe geam – la gard era Ruslan. I-a făcut semn să iasă. A zburat până afară, nu doar a ieșit. – Salut! – a zâmbit Ruslan. – Salut! – Mama te-a chemat… *** Și iată-o în casa unde a petrecut o zi atât de fericită. – Bună, Irina! – gazda a întâmpinat-o și a îmbrățișat-o. – Bună ziua, Polina Sergheevna! – Intră, hai să bem ceai! Gazda a pus-o la masă, i-a turnat ceai. S-a așezat alături. – Treaba e așa: cu soțul plecăm o lună în Turcia, – a zâmbit visător. – Fiul nu prea stă pe acasă. Poți să îngrijești de casă? Să dai mâncare lui Jack și pisicii, să uzi florile. Am multe flori. – Desigur, Polina Sergheevna! – Foarte bine, – i-a întins bani. – Uite douăzeci de mii. – Polina, de ce? – Ia-i! Nu o să ne sărăcească. Hai să-ți arăt tot! Irina a reținut unde sunt toate ghivecele și covoarele din casă, unde e mâncarea pentru pisică și pentru câine. Polina a strigat apoi: – Ruslan! – fiul a ieșit imediat. – Prezintă-i Irinei pe Jack! – Hai! – băiatul i-a pus mâna pe umăr. Au ieșit în curte, au dezlegat câinele și au mers la plimbare. Pe drum, Ruslan a povestit despre studii, despre karate, despre afacerile cu Tata. Dar Irina avea alte gânduri. L-a înțeles clar: între ea și Ruslan e o prăpastie ca între mama ei și părinții lui Ruslan. Sunt oameni buni, dar asta nu e o poveste cu Cenușăreasa, ci viață. „Peste două luni dau admiterea la colegiu, sigur voi intra. O să muncesc, o să mă descurc, o să fiu om. Mă voi mărita, dar rău niciodată cu acest băiat așa frumos. E minunat, dar nu e alesul meu! Sunt recunoscătoare Polinei pentru haine și acei douăzeci de mii. În oraș, măcar cu ce să pornesc.“ Cu o presimțire, această fată a înțeles că tocmai acum, în acest moment, s-a terminat copilăria grea. Vine viața de adult – la fel de grea, dar tot ce va fi depinde doar de ea. Au ajuns la vilă. Irina a mângâiat pe Jack, a zâmbit lui Ruslan și s-a îndreptat spre casă. De mâine începe munca la vilă. Doar munca – nimic altceva!