Tatăl Jeannei a decis să se recăsătorească: Povestea unei familii moldovenești între dorul de mamă, zbuciumul moștenirii și alegerile care rănesc

Tatăl s-a hotărât să se însoare

Mama Ilincăi a plecat din viață acum cinci ani. Avea doar patruzeci și opt. I s-a oprit inima chiar când uda violetele pe podeaua bucătăriei. Tatăl avea cincizeci și cinci atunci.

N-a plâns, n-a țipat. Doar s-a pus în fotoliul soției și a privit lung poza ei de pe raft. Era de parcă putea să o readucă la viață doar din privire.

În ziua aceea, Ilinca n-a pierdut doar mama. De fapt, l-a pierdut pe tata. Doar că el a rămas în apartament, același om, dar de parcă era o hologramă. Un fel de fantomă pusă pe modul silențios, blocată în stratul gros al durerii.

Primul an a fost crunt. La douăzeci și trei de ani, Ilinca a trebuit să fie și fiică, și infirmieră personală, și psiholog de nevoie. Fierbea borș pe care el nu-l mânca, îi spăla cămășile la care nici nu se uita, și vorbea, vorbea, vorbea, ca să-l tragă de acolo, din hăul unde căzuse.

Tata tăcea. Răspundea uneori monosilabic. Și fiecare răspuns îi era ca o palmă: nu mă deranja! Nu atinge! Nu insista!

Fără să știe, între ei a crescut un zid de-a dreptul carpatin, gros, rece și opac

***

Timpul a trecut. Au ajuns să trăiască ca pe două benzi diferite, dar pe același drum.

Dimineața se întâlneau în bucătărie, plecau. Seara iar pe fugă, în același loc, apoi fiecare în camera lui. Vorbe cât să nu fie tăcere absolută. Interacțiune la limita politeții.

Ilinca a încetat să-l mai bată la cap pe tata cu grijile ei. El nu-i putea fi mai recunoscător pentru asta. Și, încet-încet, fiecare s-a adaptat la noua realitate.

Fără soție… Fără mamă…

***

După un timp, în tata s-a părut că s-a aprins iar beculețul.

Zâmbea vecinei care îi aducea plăcinte cu brânză proaspăt coapte. Se ducea la pescuit cu prietenii. A scos din dulap vechiul laptop și s-a apucat de revăzut Filantropica.

Ilinca nu-i mai vedea postura de om lovit de soartă și-și spunea că a trecut răul cel mare. Chiar a avut curajul să plece o vară întreagă la Govora, să lucreze la un sanatoriu: deodată s-a ivit ocazia.

Când s-a întors, surpriza o aștepta în prag.

***

Tata a anunțat că se însoară.

A spus-o direct, așa, de după ușă, ca și cum era știrea meteo. Fără suspans.

Au mers în bucătărie, tata s-a așezat serios în fața ei.

Am cunoscut o femeie, i-a zis zâmbind. O cheamă Catinca. Vrem să ne căsătorim.

Ilinca a simțit cum i se răcește stomacul. Nu că găsise pe cineva… Chiar s-ar fi bucurat să-l vadă cu zâmbetul vechi înapoi. Doar că i s-a declanșat alarma Apartamentul!

Apartamentul lor! În care crescuse! Unde cusătura mamei încă stătea în colț, iar cana preferată era tot în dulap! Nu cana aceea uitată pe masă, lăsată de altcineva!

Cu o privire plină de dispreț, Ilinca a fixat noul intrus…

Tată, a început ea, alegând cu greu vorbele, nu ți se pare că totul merge cam repede? O cunoști cu adevărat? Unde aveți de gând să locuiți? Sper că nu aici… Nu-i doar apartamentul tău. E și al mamei

Tata a ridicat ochii încet spre ea. În privirea lui era doar oboseală și o răceală tăioasă.

Aha, asta e, a zis încet. Începe. Rapid ai trecut la subiect. Chiar sunt viu, totuși… Cam devreme împărțiți pielea ursului din pădure.

Nu împart nimic! Vreau doar claritate! a sărit Ilinca. E firesc! Îți faci altă familie, iar eu ce fac eu dacă se întâmplă ceva?

Atunci o să ai timp să te gândești ce faci, a mormăit tata și a plecat în camera lui.

***

După vreo două zile, a adus-o pe Catinca în vizită. Femeie înaltă, subțirică, cu ochi triști, dar pătrunzători, politcoasă până la exagerare.

Ilinca dragă, îți înțeleg sentimentele, spunea Catinca. Și să știi că nu vreau nimic de la voi. Am apartamentul meu, viața mea. Eu doar îl iubesc pe tatăl tău.

Catinca încerca să fie drăguță însă întrebările!

Distanță mare până la țară? întreba Catinca cu o nevinovată curiozitate. Și apartamentul ăsta de când îl aveți? Se cam caută cele din blocurile vechi…

Plus, Catinca nu era de acord să se discute moșteniri dinainte și tot repeta că astfel de subiecte îl rănesc și îl fac să se simtă inutil.

După vizita cu pricina, suspiciunile Ilincăi s-au dublat. Era convinsă că femeia e șmecheră și calculează, așa că relația tatăfiică, oricum ca sfoara întinsă, s-a rupt total. Ilinca îl vedea acum pe tata ca pe un bătrânel rănit de dragoste la bătrânețe, capabil să cedeze totul la prima venită. Iar el, probabil, o considera pe fiică-sa lacomă, neîncrezătoare, fără vreo preocupare reală pentru fericirea lui.

Fiecare discuție devenea o ceartă. Tata reclama dreptul la viață privată. Ilinca dădea replica cu dreptul la viitor liniștit. Se ciupeau și înțepau reciproc, fără să realizeze că se răneau pe sine.

***

Într-un final, Ilinca n-a mai suportat și a propus să meargă la notar, să lămurească povestea cu bunurile o dată pentru totdeauna.

Tata a refuzat mult, dar până la urmă, cu o oftare grea, a acceptat.

Bine, să fie ca tine, a zis trist.

Pe drum spre notar nu și-au spus nimic. Ilinca răscolea geanta, gata de război…

În biroul notarial era liniște. Tata s-a așezat separat, cu mâinile pe genunchi. Chipul i se făcuse impasibil.

Notărița, o doamnă cu păr alb și privire severă, a deschis dosarul.

Așadar, suntem aici ca să a început ea pe ton oficial.

Stați, a întrerupt-o tata. Vocea îi era calmă, dar atât de fermă că Ilinca a ciulit urechile. Sunt aici pentru alt motiv

I-a întins notăriței un act.

Uitați.

Notărița și-a pus ochelarii, a citit documentul și cu o mirare sinceră a întrebat:

Sunteți sigur? E act de donație. Dvs. treceți tot patrimoniul, gratuit, pe numele fiicei?

Ilincăi i s-a tăiat răsuflarea. Cum adică îi dă totul? Pe gratis? Ce vicleșug e ăsta? Ce vrea acum, să zică apoi că l-a forțat?

Căuta în ochii tatălui o explicație.

Dar el o privea cu o expresie care o cobora și mai tare. Nu era furie, nici supărare. Era doar o dezamăgire fără sfârșit și milă. Milă pentru ea.

Ia, zise el încetișor, a semnat și i-a pus actul pe masă. Gata, ai ce ai vrut. Apartamentul. Casa de la țară. Tot. Acum poți să nu-ți mai faci griji că, la bătrânețe, eu, un băț prăfuit, dau bunurile pe o fericire inventată.

Cuvântul fericire l-a rostit cu un ton mai acid decât muștarul de Tecuci. Ilinca a tresărit.

Tată eu nu am vrut a șoptit ea, simțind cum lacrimile îi bagă rușinea în obraji.

N-ai vrut? s-a strâmbat el amar, iar zâmbetul ăla de la final o dureau mai rău ca cearta. În ultimele șase luni nu m-ai întrebat o dată dacă mă doare ceva, dacă am nevoie de medicamente, dacă îmi e cald. Toate întrebările tale erau numai despre acte. Despre metri pătrați. N-ai mai văzut în mine un tată, ci doar un obstacol între tine și ce-ți doreai. Chiar crezi că nu mi-am dat seama?

A făcut un pas spre ușă. S-a uitat o clipă înapoi:

Visai la colivia asta? Ia-o. E a ta.

A ieșit. Ilinca a rămas pe scaun, strângând în mână un act rece ca zidul. A câștigat! Are totul! Și tocmai atunci a înțeles că, de fapt, a pierdut

***

Au trecut mulți ani.

Tata și Catinca sunt încă împreună. Ilinca îi zărește uneori la supermarket sau prin parc. Aproape mereu se țin de mână. Tata a încărunțit, dar când se uită la Catinca, pe față i se vede fericirea.

Ilinca locuiește singură.

Într-un apartament cu trei camere, cu podele scumpe și mobilă nouă.

În weekend fuge la țară. Și-acolo e totul la linie.

Doar că fericirea s-a rătăcit pe drum…

Ilinca a realizat că tata i-a dăruit actele nu de ciudă sau supărare. I-a dat ce și-a ales ea însăși: niște ziduri, nu un om; hârtii, nu dragoste.

L-a schimbat pe tata pe trei camere și o casă la țară. Iar concluzia asta… asta-i cu adevărat moștenirea de care nu va putea scăpa.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

20 − thirteen =

Tatăl Jeannei a decis să se recăsătorească: Povestea unei familii moldovenești între dorul de mamă, zbuciumul moștenirii și alegerile care rănesc
Femeia care, auzind povestea bunicii Ellei, a plătit cumpărăturile sărmanei bătrâne. Bunica Ellei i-a mulțumit din suflet prietenei sale și i-a spus că este singura persoană de încredere pe care se poate baza pentru ajutor.