Pisica mă privea tăcut, fără să clipească. Am oftat, mi-am făcut curaj și am întins mâna spre ea, sperând că mânecile jachetei mele de piele vor salva pielea de ghearele micului pasager clandestin…
Spre sfârșitul schimbului, am mers până în spatele autobuzului, cercetând cu atenție sub fiecare scaun.
Autobuzul era ca o a doua casă pentru mine. Acasă la mine, curățenia era la rang înalt, poate și pentru că n-avea cine să facă dezordine.
Adriana, ar fi timpul să-ți găsești și tu un bărbat îmi spuneau doamnele de la dispecerat. Ai trecut de douăzeci și șapte de ani și tot singură ești. Și nici nu-i meserie de femeie asta, cu toți călătorii scandalagii
Eu am noroc de oameni buni le răspundeam. Și, să vă spun drept, îmi place să lucrez aici. Cât despre bărbat… nu-i ca o pisică ori un câine să-l aduci acasă!
Se priveau între ele, complice. Știau prea bine și ele că bărbații te pot chinui mai tare decât orice animăluț cu coadă.
Atunci ia-ți măcar o pisică adăugau ele. Să nu mai fii singură!
Oftam. Se pare că n-am noroc nici de pisică le răspundeam, încercând să le liniștesc, după care plecam acasă, îmi puneam muzică, găteam ceva ușor, citeam și mă băgam la somn…
Zilele curgeau la fel, ca picăturile de ploaie. Nu mă împăcam deloc cu sfârșitul de săptămână, când prea mult timp liber mă făcea să ies și să mă plimb cu autobuzul ca pasageră. Îmi plăcea să mă simt condusă spre un viitor frumos de altcineva.
Nici ziua aceasta nu era diferită. După ce schimbul s-a terminat, am pornit să inspectez și să fac ordine în salon.
Când am ridicat privirea sub ultimul scaun, am tresărit. Mă priveau două ochișori strălucitori!
Hei, cine ești tu? Pis, pis, pis! Cum ai ajuns aici? m-am aplecat, vorbind cu blândețe. Te-ai pierdut?
Pisica m-a privit tăcută.
Am oftat, mi-am făcut curaj și am întins mâna să o scot de sub scaun, sperând că jacheta de piele va ține ghearele la distanță de mâinile mele.
N-a ripostat deloc când am scos-o. Am putut să o observ mai bine era o frumusețe. Nu prea mă pricep la rase, dar capul ei rotund și blana bogată trădau un persan veritabil. La gât, un medalion mic pe zgardă.
Merlin, am citit încet, răsucind pisica în lumină. Ce, chiar marele magician?
Pisica a căscat, de parcă accepta fără probleme asemenea destin.
Și-acum ce facem cu tine, Majestate Magică? am întrebat-o cu respect. Pe cine să cautăm, de unde-ai apărut?
Pisica și-a lăsat capul pe o parte, s-a întins ușor și a privit de parcă ar fi spus: Eu de unde să știu? Și, apropo, parcă mi-ar prinde bine ceva de mâncare…
Mi-am dat seama că am două opțiuni, dar cine și-ar putea permite să lase un biet animal în stradă?
Bun, am rostit decisă. Azi dormi la mine, iar mâine fac rost de afișe cu poza ta. Poate cineva te caută deja!
N-a avut nimic împotrivă, dar chiar când să plec spre ieșire, a început să se zbate în brațele mele.
Ce-ai pățit? nu mă pricep la limba motănească, dar și-a dat drumul singură, s-a întors sub scaun și s-a întors cu ceva în gură.
Ce-ai acolo? am întrebat, aplecându-mă.
Pisica mi-a lăsat în palmă un bilet de loterie.
Ia uite! am rămas mirată. Adică stăpânul tău te-a pierdut pe tine și a pierdut și biletul?
Pisica a oftat și ea, de parcă spunea: Hai acasă mai bine, că-i destul pe azi.
Tot drumul spre casă m-am gândit dacă să menționez sau nu biletul în afiș. Dacă va încerca cineva să mă păcălească doar pentru bilet?
Mai bine să am grijă. Deocamdată, să cumpăr ceva special pentru musafir.
Ce preferi? am întrebat în magazin, privind la raftul cu hrană pentru pisici.
Merlin a privit pliculețele și a dat un semn spre unul. M-am apropiat, el l-a prins cu dinții, lămurind orice urmă de îndoială.
Ești un motan deștept! l-am lăudat.
A miorlăit scurt, de parcă spunea: Știu și singur! Am mai luat ceva și pentru mine, apoi am ajuns acasă.
Simte-te ca acasă! am zis, lăsându-l pe podea.
Imediat a început să inspecteze tot apartamentul. Eu am intrat în bucătărie, improvizând două farfurioare pentru mâncare și apă.
După ce a mâncat, i-am făcut o poză și am tipărit afișul. Am evitat orice mențiune despre nume și biletul de loterie.
I-am arătat afișul și lui Merlin.
Uite ce bine ai ieșit! l-am lăudat. Mâine îl pun în autobuz, poate-ți găsim stăpânul!
Atunci mi-am dat seama că mâine am iarăși schimb, iar pisica nu prea aveam unde s-o las.
Să o iau cu mine? Imposibil, m-ar distrage. Să o las acasă singură? Iar se stresează!
Atunci mi-am amintit de Costel, vecinul de la etaj. Lucrează de acasă, nu stă la birou, îi trebuie doar laptop și net.
De câteva ori ne-am intersectat pe scara blocului, el, înalt, ușor stângaci, mereu cu ochelarii la vârf de nas.
Ne salutam și fiecare grăbit spre treburile lui. Dar sigur ar putea să aibă grijă de o pisică o zi.
Mi-am luat inima-n dinți și i-am sunat la ușă. A apărut ciufulit, în papuci și pantaloni lăbărțați, și s-a uitat surprins la mine.
I-am explicat rapid, încercând să-l conving, dar n-a fost nevoie de prea multe cuvinte: a dat scurt din cap, a luat cheia de rezervă și gata.
Pe moment, m-a necăjit puțin lipsa de interes din privirea lui. Am oftat, am deschis ușa și am strigat:
Pis, pis! Merlin, unde ești?
A apărut la ușa balconului, arătând clar că vrea acolo.
M-am codit o clipă, dar un motan atât de deștept sigur nu sare de la etajul opt. I-am deschis și am ieșit amândoi pe balcon.
El a sărit ușor pe balustradă, mi-a stat inima și m-am repezit să-l susțin.
S-a uitat la mine superior, apoi și-a întors privirea spre cer. L-am mângâiat, m-am uitat și eu… și-am văzut stelele.
Cerul era presărat cu sute de ochi luminoși. Am văzut o stea căzătoare care aluneca lin, ca o lacrimă.
Pisica m-a atins cu botul, parcă zicând: Hai, pune-ți o dorință! Așa că am închis ochii și am dorit.
Am adormit înainte să apuc să citesc vreo pagină, cu motanul Merlin torcând liniștit lângă mine.
Dimineață i-am dat ultimele instrucțiuni somnorosului Costel și-am mers la muncă.
Toată ziua am plimbat afișul prin autobuz, dar nimeni nu a arătat interes pentru soarta motanului găsit.
Mi-a fost puțin rușine, dar și inima îmi tresălta de bucurie. Alergam spre casă nerăbdător…
Apartamentul mirosea a cafea proaspăt făcută. Eu beam doar instant, așa că m-a izbit imediat mirosul.
Am profitat de lipsa ta ca să fac o cafea adevărată mi-a spus Costel, zâmbind. Fără supărare, dar cafeaua ta e de groază. Am adus-o pe-a mea. Vrei?
Sigur! am spus, râzând. Și Merlin unde e?
A apărut imediat, cu aer mulțumit de el. S-a apropiat și s-a frecat de piciorul meu.
Pisica ta e ok, a spus Costel, aplecându-se să-l mângâie. Să știi, n-am mai stat atât de liniștit de mult timp. Am vrut să lucrez la site, dar până la urmă, m-a apucat să scriu povești… Am scris una despre un motan.
Mi-o arăți? am întrebat curios.
E o prostie! Dar… dacă vrei…
Îmi plac poveștile! Mai ales fantasy! l-am asigurat imediat.
Costel nu a rezistat prea mult și mi-a citit povestea.
Am băut împreună cafeaua, citind, iar Merlin ne privea de parcă eram doi pisoi năzdrăvani.
Mi-a plăcut povestea. După ce a plecat Costel, am simțit un gol mic dar Merlin era acolo.
Fix atunci a sunat cineva la ușă. Merlin a tresărit și a mers, important, spre hol. Am întrebat:
Cine e?
Pentru anunț, s-a auzit o voce, iar eu am înghețat.
Prima reacție a fost să nu deschid, dar ar fi fost incorect. Am deschis și-n ușă stătea un bătrân înalt, cu palton negru. Zâmbea:
Nu vă speriați, domniță. Sunt într-adevăr venitul pentru pisică. Ca să vă liniștesc, vă spun direct că îl cheamă Merlin. Uite-l aici, nici nu are răbdare!
Pisica a zbughit spre el, sărind în brațele sale. Niciun dubiu, aparținea bătrânului.
Poftiți, intrați, am spus încet.
Deși nu voiam, lacrimile îmi zvâcneau în colțul ochilor. Doamne, cum m-am putut obișnui cu o pisică într-o singură zi! Bătrânul a intrat, mi-a zâmbit și mi s-a părut că au schimbat o privire complice cu motanul.
O cafea, dacă îmi puteți oferi, a rugat.
Am pregătit în grabă, noroc cu cafeaua lăsată de Costel. În timp ce fierbea, bătrânul și Merlin schimbau priviri, parcă ținând o conversație mută.
Apropo, a spus deodată bătrânul. N-ați găsit altceva pe lângă pisică?
Am roșit, apoi i-am adus biletul de loterie. Dar el a dat din cap:
Păstrați-l. Vi-l las din partea lui Merlin.
Dar e biletul dumneavoastră! am protestat.
Dar dumneavoastră l-ați găsit. Și, după cum vedeți, Merlin e de acord.
Dacă o fi câștigător? am întrebat încurcat.
O să refuzați norocul doar pentru că nu era al dumneavoastră de la început? mi-a zâmbit bătrânul.
Mi-am plecat privirea. Chiar asta dorisem pe steaua căzătoare: să am o șansă la fericire.
Lăsați-vă norocului, domnișoară. Și nu fiți tristă! S-ar putea să ne mai vedem. Când vă veți întoarce…
Întoarce de unde? aș fi vrut să întreb, dar bătrânul ieșise deja, închizând liniștit ușa.
Cheia era la loc, iar eu am simțit că adorm, abia târându-mă în pat Și-am visat povestea lui Costel.
Despre un magician puternic care n-a făcut niciodată fericit pe altcineva. Și, ca pedeapsă, a fost transformat în motan. Iar vraja se va spulbera doar dacă va aduce cuiva fericirea…
Dimineață m-am dus la muncă. Parcă soarele lumina mai puternic, oamenii zâmbeau, autobuzul mergea mai sprinten.
Am verificat biletul la Loteria Română. Aproape că nu m-am mirat să câștig o vacanță la mare. Însă cel mai frumos a fost că șeful m-a lăsat să plec în concediu:
Vezi-ți de relaxare, Adriana! E timpul. Te țin băieții loc.
A urmat vacanța la mare, stelele, liniștea și sentimentul unui suflet renăscut.
M-am întors cu sufletul plin, cu scoici în bagaj și cu marea clipocind în inima mea.
Când am deschis ușa, Costel a ieșit pe coridor. Înalt, ciufulit, mi-a zâmbit:
Au venit ieri după tine mi-a spus. Mi-au lăsat ceva să-ți dau… a ezitat, analizându-mă, apoi a zis: Ești puțin schimbată. Și foarte frumoasă.
Mulțumesc, am zâmbit. Dar ce să-mi dai?
S-a lovit cu palma peste frunte și a dispărut. S-a întors cu un pui de pisică gri, pufos, cu o privire tare cunoscută.
Persanii toți par aristocrați.
E fiul lui Merlin Adică al pisicii pe care ai găsit-o tu. Îl cheamă Artur. Bătrânul a spus că de educația lui se pot ocupa doar niște oameni aleși adică noi, pe aici a avut un blocaj. Mă rog, așa a zis el
Cum? Inima mi se zbătea tare.
Să-l creștem împreună, a șoptit Costel.
Miau! a confirmat puiul de Artur, întinzând lăbuța spre mine.
I-am atins lăbuța și, spre surprinderea mea, i-am întâlnit mâna lui Costel. Și în lumea mea a intrat încă puțin mai multă bunătate, căldură și fericire.
Din ziua aceea, am învățat că uneori, ca să primești un pic de noroc, tot ce trebuie e să deschizi ușa și sufletul și să nu te temi să oferi adăpost, fie el unei pisici sau unui om.







