Fericirea Altora
27 martie, primăvară timpurie la Codru. Mă tot învârt prin curte; zăpada s-a topit devreme anul acesta. Deși știu că frigul va mai da târcoale, n-am rezistat să nu mă apuc de lucru am tras umărul la gardul cel vechi, am mai bătut în cuie la șopronul de lemne.
Îmi trece deja prin cap că ar trebui să aduc câteva găini, un purceluș, poate și un cățel și-o pisică. Destul, Ileana, ai avut destulă viață, e timpul să te mai și liniștești, am zâmbit eu gândurilor mele.
Simt o poftă nebună să ar, să scurm grădina, să-mi înfig degetele în pământul moale și cald, așa cum făceam în copilărie la bunica în satul Văleni să mă descalț și să alerg cu picioarele goale prin brazdele abia întoarse.
Mai trăim și noi, îmi spun cu glas tare, fără să-mi dau seama cui.
Bună ziua!
Mă sperii puțin. La poartă, o fată adolescentă, subțirică ca un lăstar. Palton gri, d-alea de la liceu sau școală profesională, niște pantofi sărăcăcioși și ciorapi de nailon. Nu e vreme de așa vestimentație, mi-am zis; va răci, sufletul de ea, se vede dintr-o mie că e cam amărâtă.
Răsucind firișoarele de iarba subțire cu vârful pantofului, fata parcă ezită.
Salut, spun eu sec.
S-ar putea… mă scuzați…pot să folosesc și eu toaleta?
Ce să mai zic? Înainte, acolo după colț, îi zic cu gestul mâinii.
Privesc cum se grăbește către fundul curții.
Mulțumesc, doamnă, m-ați salvat. Căutam o cameră de închiriat, nu cumva aveți una?
Nu mă gândeam la așa ceva. Da tu de ce vrei?
Nu mai pot sta la cămin. Fumează, beau, băieți mereu pe acolo. Eu… vreau altceva.
Și cât ai de gând să plătești?
O sută cincizeci de lei… în plus nu am nimic.
Intră, zic. Hai în casă. Dă-te jos cu paltonul.
Pot să merg din nou la baie, vă rog?
Fugi, dacă de-asta ai nevoie. Cum te cheamă?, o întreb, când reintră.
Catinca… Catinca, șoptește ea abia auzit.
Catinca, așa. Zi, Catinca, ce te-a adus la mine?
Eu… eu doar… camera…
Nu mă minți, Catinca. Spune repede.
Fata dă să se lase în plâns, ceva o apasă.
Pot să merg… iar la toaletă?
Of, măi fată, ce-i cu tine?
Nu mai pot răbda…
Ți-e rău?
Mă doare rău, spune printre lacrimi.
Du-te, merge.
Din spate, mă țin de ea, s-o ajut cumva.
Ce ai pățit, Catinca, de nu te liniștești?
Ea tace, prinde curaj.
Spune, te ascult. Dacă ai venit să furi, n-ai după ce! Cine te-a trimis?
Nimeni, eu singură am venit. Sunteți Ileana Stănescu?
Eu. Da.
N-ai recunoscut… mama? Eu sunt, Catinca… fetița ta.
Mi s-a întins coloana vertebrală de parcă mă trăznea ceva. Fața bătută de vânt și frig nu m-a lăsat să mă arunc pe ea cu îmbrățișări.
Catinca… fiica mea… tu?
Da, mamă, eu… M-au ținut ascunsă la orfelinat adresa ta, nu voiau să mi-o dea, dar o profesoară bună, Maria Damaschin, m-a ajutat. Am trimis cereri, am descoperit cine ești, am găsit și strada…
Lacrimile se scurg pe obrajii mei jerpeliți.
Catinca, fetița mea…
Zbiară fata și-mi sare la gât.
Cât te-am căutat, mamă. Le scriam și-mi râdeau în față că m-ai părăsit, că m-ai abandonat ca pe un obiect. Dar n-am crezut niciodată. Tu ești mama mea.
O strâng la piept, palmele mele uscate și crăpate îi mângâie puloverul gros; nu spunem nimic, totul e limpede fără cuvinte.
Abia apoi mi-am revenit, i-am încălzit apă, i-am făcut ceai de mărar pentru durere, am pus-o la aburi, polițată bine pe Catinca mea frumoasă.
A venit sensul vieții înapoi. Să trăiesc mai am pentru cine, Dumnezeu a avut milă, nu e totul pierdut… Răsaduri, porcușor, palton de îndreptat… Mai am economii. Parcă mă pregătisem să mor, iar acum…
***
Mămico!
Da, Catinca?
Mamă… am o veste…
Fata îndesată, cu obraji plini și sănătoși, îmbrăcată frumos, pentru că i-am croșetat tot ce am putut, șuieră din colțul gurii:
Mamă, m-am îndrăgostit!
Ia uite!
Pe bune. Îl cheamă Ștefan, e tare bun. Vrea să te cunoască.
Nu știu ce să fac… mi se pare că s-au sfârșit sărbătorile cu adevărat. Dumnezeu mi-a dat, acum mi-e frică să nu-mi ia.
Ce-i cu tine, mamă? Ce ți-ai pus în gând?
Nimic, fetița mea. Ai crescut repede. N-am apucat destul să te țin lângă mine. Iartă-mă, Catinca…
Mamă! Cum să spui așa, iubita mea! Să vezi tu ce nepoți o să-ți dăm, eu și Ștefănel…
M-am liniștit. L-am întâlnit pe Ștefan, flăcău gospodar din sat, mi-a plăcut; pentru așa om nu-i păcat să-ți dai fata.
Greu era pe atunci, lumea de foame se vaita, dar cineva hrănea și câini mai bine decât pe oameni. Noi, cu Catinca și Ștefan, ne-am descurcat eu coseam bine și, deși mi-au închis fabrica, am prins post bun la cooperativă. Am îmbrăcat fetița numai impecabil și nici ginerele nu era altfel.
Ștefan a pus gard nou, băieții lui au înlocuit bârnele putrezite, ba a construit și adăpost pentru porci. Casa s-a umplut de veselie când s-a regăsit fata mea.
M-am încălzit la suflet, am prins poftă de trăit cu dublă forță pentru tot ce-am pierdut, am vrut să uit trecutul… Uneori, noaptea, mă apucau amintirile și plângeam în pernă.
Mamă, ce s-a întâmplat? Unde doare?
Nu-i nimic, fetița mea, dormi…
Mamă, pot sta cu tine?
Sigur, culcă-te lângă mine.
Fata mea mică, mi se rupe sufletul de iubire. Asta e dragostea de mamă. Mulțumesc, Doamne.
Au făcut nuntă, tinerii au rămas cu mine în casă. Înmuguream ca o macă sălbatică, lumea de la cooperativă se mira Ileana a întinerit.
Nepot sau nepoată, ce va fi?, șopteau colegele.
Am avut nepot: Nicușor! După mama mea, bătrâna Antoaneta severă, dar dreaptă, îi povesteam Catincăi râzând. N-am mai ținut copii în brațe de la Catinca… Acum, îl țin pe Nicușor și mi se împăienjenește mintea de atâta fericire.
Ai grijă doar la Nicușor, nici nu știi când trece timpul. Ștefan cu frații au făcut firmă de construcții, și-au deschis magazin cu materiale, trăim liniștit.
Venise iar veste bună: va fi și fetiță nepoțica. Câte rochițe nu i-am cusut Măriucăi! Ce veselie, ce râsete în casă…
Totul minunat, numai că începe a mă arde pieptul, des…
Mamă, de ce nu ai spus că te doare? Unde, mamă?
Toate-s bune, fetița mea…
***
… e prea târziu, nu mai putem face nimic, spune doctorul.
Doctore, nu se poate… e mama mea…
Îmi pare rău.
***
Catinca… e timpul meu. Iartă-mă, am trăit destul. Demult m-au dat lumea uitării, dar tu m-ai salvat când ai venit…
Mamă, nu vorbi așa…
E greu… lasă-mă. Vreau să spun eu, Catinca, nu sunt mama ta adevărată. Iartă-mă…
Să nu mai zici vreodată, mamă! Ești mama mea, și gata. Nu vreau să aud altceva!
Da, fata mea… Am înțeles, sufletul meu. În sertar, e jurnalul… Iartă-mă, Catinca. Te iubesc!
Și eu, mamă… mamă… mamă…
***
Catinco, hai să mănânci…
Da, Ștefane. Vin imediat…
Catinca stătea în camera mamei, citea jurnalul lăsat de Ileana, cu viața ei, greul, necazul și veselia.
O mamă severă, Antoaneta, tată mort pe front. Ileană, fiica ei, luase calea greșită, se îndrăgostise de-un hoț. Fugeau, visau, s-au pierdut ani grei. Hoțul a dispărut prin pușcării, iar Ileana rămasă singură. Pierduse tot și la propriu, și la figurat.
Iluzia de a avea un copil s-a stins iarna aceea când, pentru iubire, a plătit cu sănătatea; nu-i mai era dat să aibă prunci vreodată.
Apoi, a venit miracolul Catinca. N-a rezistat să nu o țină, să n-o iubească. Să pot fi măcar puțin mamă…, scria Ileana.
Boala o lăsase să respire, se ruga, Doamne, dă-mi răgaz să-mi ajut fiica, să văd copiii ei!
Frica inițială că nu merita fericirea a dispărut. A început să trăiască cu adevărat.
Iartă-mă, Catinca, pentru fericirea mea furată…
Mămică! plânge Catinca, scumpa mea… sper că mă auzi.
Știam. Aproape de la început am aflat. Mi s-a spus la centru datele nu corespund, dar nu mi-a păsat: pe alta am găsit-o mama biologică. Mă abandonase, pentru o viață nouă, mă încurcam în planurile ei. Mi-a întors spatele, voia doar să nu-i stric familia. Mi-a dat bani, dar pe mine nu mă interesa… Am fugit. Am avut febră mare, tu, Ileană… ai avut grijă de mine, m-ai ridicat de la pământ. Îți mulțumesc, Doamne, că ai pus-o pe Ileana în calea mea.
Poate nu a fost greșeală acolo, sus se știe cine cu cine trebuie să se întâlnească, și unde.
Cum să trăiesc iar fără tine, mămico?
Catinca, draga mea…
Ștefane, las-o acum, a îngropat-o pe mama, are nevoie să plângă…
***
Bunicuță, dar bunica Ileana era bună?
Foarte, draga mea.
Și frumoasă?
Cea mai frumoasă, Măriuca.
Cine i-a pus numele ăsta așa frumos?
Nu știu, bunicul sau bunica.
Tu m-ai numit după străbunica? Mama ta?
Da, eu și tatăl tău, căci el a iubit mult pe bunica lui.
Ea mă vede?
Sigur că te vede, de sus te ocrotește mereu.
Te iubesc, străbunică Ileană, fetița lasă o coroniță de păpădii pe mormânt.
Și eu pe tine, dragă…, foșnește mesteacănul, și vântul învârte fericirea noastră…
Lecție: Fericirea nu e niciodată cu adevărat furată dacă o dăruiești și o primești cu inimă curată. Am învățat târziu să cred că merit că rodul iubirii răsare oricând, la orice vârstă.







