Nu era scris să fie… Poveste de tren cu ceai fierbinte, rețete și o minune pe malul Nistrului: Cum am fost salvată de Sfântul Nicolae atunci când gheața s-a rupt sub mine

Nu era scris…

…Trenul mergea de două zile. Oamenii apucaseră să se cunoască, să bea ceai din termos, să rezolve o grămadă de integrame. Deja porniseră discuțiile acelea lungi, despre “viață”, cum doar în vagoanele trenului prinzi curaj să le pornești, ca și cum scările le-ar rămâne pentru totdeauna între bănci și geamuri murdare, plutind precum gândurile ce nu le zici nici acasă.

Eu stăteam pe dreptunghiul lateral al băncii, iar dintr-un compartiment apropiat, trei bătrâne Genoveva, Paraschiva și Ilinca își împărtășeau rețete de cozonac și meșteșugul ispitelor cu andrele. Trenul tocmai se avânta pe pod, de unde se deschidea o priveliște nemaipomenită: cer fără niciun norișor, soarele răsfrânt pe o Prut leneșă, și sus, pe malul împânzit cu iarbă mătasă, strălucea alb ca varul o biserică, cu turle poleite-n aur.

Femeile amuțiră. Una făcu semnul crucii, privind pierdută spre zarea și biserica ce se lăfaiau la capăt de Moldova.

Vai, să vă spun eu o poveste, murmură vecina ei. Vreți să credeți, bine, nu vreți tot aia…

S-a întâmplat cu vreo câțiva ani în urmă, primăvara. Eu, singură în casă, copiii duși la Chișinău, bărbatul îngropat de mult. Satul nu mare, dar se-ntinde pe două maluri de Răut. Să ajungi la alimentară și la poștă, musai să treci peste pod. În dimineața aceea, pe la șase, m-a sunat fratele din Bălți, zicând că are treabă prin părțile noastre și se oprește să mă vadă. Nu-l mai văzusem de ani buni. Mare bucurie! Am zis să alerg la magazin, să iau de-ale gurii, niște făină, zahăr, să coc câte o plăcintă, să-mi primesc oaspetele cum trebuie.

Am aruncat năframa pe umeri, portul vechi neluat bine, ci doar legat la piept, în opinci m-am încălțat și-am zbughit-o la vale.

Ajung la râu, mă uit: să trec pe pod, fac ocol mare. Mă bate gândul dacă aș traversa pe gheață direct? Chiar de era cald ziua, noaptea fusese brumă zdravănă și gheața părea încă întreagă. Mai departe, lângă pod, trei pescari bărbați zdraveni, cu undițe, la pândă pe sloi.

Mă-mbărbătez, cobor încet, pun întâi un picior, apoi altul. Gheața nici nu scârțâie. Deci, se poate! Zic, o trec repede, locul nu-i prea larg.

Doamne iartă-mă, credeți ori nu, nici n-am prins de veste când m-a înghițit apa, a rostit femeia, pe ton stingher. Parcă mă săgetase ceva, țipătul rămas în piept… și-atât. Mă zbăteam să ies, cojocelul mi se agăța de mine, mă trăgea în jos. Noroc că nu-l legasem! L-am lepădat în apă, mi-a fost mai lesne să mă ridic. Dar groaza aceea, când te ții de marginea gheții și ea se rupe, cu un sunet care-ți scrâșnește în oase, iar iarăși valurile te trag. Țipam în minte, dar nu-mi ieșea voce.

Văd pe mal stă vecina, Lenuța din deal, și mă privește cu ochi mari. Ridic mâna către ea, semn să cheme pescarii. Dar ea, nimic face doi pași înapoi și dispare! Gata, m-am gândit, ăsta-i sfârșitul. Of, frate-meu va veni și n-o să mă găsească.

Un ultim efort, gheața iar se rupe. Deodată, văd un bărbat fuge spre mine. Nu era nimeni, de unde a apărut? Cum de m-a văzut?

Se apleacă pe burtă, se apropie, strigă:
Hai, spre mine! Poți! Hai că poți!

Nici eu nu știu de unde am prins putere. Dar chiar atunci, sub el gheata scârțâie. El o ia la fugă spre mal, smulge dintr-o mișcare un tăiet de mesteacăn tânăr, și iar se târăște pe sloi spre mine. Împinge către mine craca, apoi strigă:
Ține-te de coarda mare! De rădăcină!

Am prins de rădăcina mesteacănului, el m-a tras și, ca pe o rădăcină de sfeclă, m-a smuls la suprafață. Zăceam pe sloi, lacrimile mi se înțepeneau pe obraji. Bărbatul s-a aplecat deasupra mea.
Gata, ești întreagă, maică? întreabă.
Am dat din cap, altceva n-am putut.
Slavă Domnului, zice. Mergi acasă, n-ai să răcești, să nu-ți fie frică!

Mi-am șters obrajii, m-am ridicat clătinându-mă. Privesc în jur, să-l mulțumesc dar nu mai era. Podul de partea cealaltă pustiu, pescarii abia atunci veneau în fugă.

Unul dintre ei m-a ajutat să ajung acasă. M-am schimbat, am băut un ceai fierbinte. Dar trebuia să mă duc la magazin, n-ai ce face.

Trec podul, ajung la magazin, și lângă ușă… Lenuța, vecina. Mă privește ca la mort.

Nu te-ai înecat, măi?
Da’ tu de ce n-ai strigat, să chemi ajutor? i-am zis.
M-am gândit că, dacă mă apropii, ne scufundăm împreună, iar la pescari tot n-ajungeam. Uite-așa a fost să fie… Dar uite, și-așa ai scăpat. Bine s-a terminat!

Fratele a stat doar o zi, n-am putut să-i povestesc. După ce-a plecat, mi-am făcut curaj și am mers prin sat, să văd la cine o fi venit omul acesta, că nu era din sat, nici hainele lui nu păreau de pe la noi. Probabil pelerină avea, ori o mantie cu glugă.

Avem puține case la noi… Îi știu pe toți și când au oaspeți, știu. Nimeni n-a văzut străinul. Eu parcă-l mai văzusem undeva, dar unde?

M-am dus în satul vecin, la mănăstire, să pun o lumânare că m-a scos Domnul din apă. Intru în biserică și încremenesc. De pe icoană se uită la mine tocmai bărbatul acela, cel ce m-a salvat Sfântul Nicolae. Am căzut în genunchi. Preotul a stat apoi mult de vorbă cu mine…

Minuni sunt pe lume, să știți, a încheiat bătrâna povestitoarea. Sănătoasă am rămas, nici n-am tușit de atunci. Vreți să credeți, bine; nu vreți iarăși bine.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

16 + eighteen =

Nu era scris să fie… Poveste de tren cu ceai fierbinte, rețete și o minune pe malul Nistrului: Cum am fost salvată de Sfântul Nicolae atunci când gheața s-a rupt sub mine
Soțul meu își întreținea fosta soție cu banii noștri – și atunci i-am dat un ultimatum. De la început am știut de fosta lui. Nu a ascuns niciodată că a fost căsătorit, că are o fiică și că plătește pensie alimentară. Mi se părea corect – chiar demn. Îl respectam pentru responsabilitatea asta. Dar treptat am realizat ceva mult mai grav: ceea ce eu credeam a fi responsabilitate era, de fapt, un sentiment dureros de vinovăție. Cronică, epuizantă, obsesivă. O vinovăție care îl urmărea ca un nor invizibil… și pe care cineva știa exact cum să o folosească. Pensia alimentară ajungea mereu la timp. Sumele erau decente. Dar dincolo de asta exista o lume întreagă de „cheltuieli suplimentare”. Avea nevoie de laptop nou pentru școală. Cel vechi era prea lent, iar toți copiii din clasă aveau unul mai bun. Soțul meu oftează… și îl cumpără. Avea nevoie de tabără de limbi străine. Fără ea, fata lui urma să rămână în urmă. Soțul meu acceptă din nou, deși costul era cât concediul nostru anual. Cadouri de Crăciun, de ziua de naștere, de 8 martie, „pur și simplu”… totul trebuia să fie cel mai bun, cel mai scump, cel mai strălucitor. Pentru că „tata trebuie să fie generos”. Fosta lui știa foarte bine ce butoane să apese. Sună mereu cu o voce ușor victimizată: „O să fie tare supărată… mă înțelegi? Eu singură n-am cum să mă descurc.” Și el înțelegea. Înțelegea atât de profund încât nu mai vedea realitatea din jur. Realitatea în care trăia cu mine. În care aveam planuri, visuri, viitor. Doar că banii pentru viitorul nostru se scurgeau, picătură după picătură, spre trecutul care refuza să plece. Eu încercam să discut. — Nu crezi că e deja prea mult? Ea are de toate. Noi de două luni nu reușim să ne luăm o mașină de spălat. Trezește-te… Iar el mă privea cu vinovăție și zicea: — E copil… nu pot să-i refuz. Mi-au zis că e o vârstă dificilă. Trebuie să o susțin. — Și eu? Viața noastră? — am întrebat deja mai apăsat. El mă privea bulversat. — Ce ai… ești geloasă? Pe un copil? Nu era gelozie. Era dreptate. Trăiam ca într-un regim de urgență – mereu finanțam vreo „nevoie urgentă” care nu se mai termina. Mașina noastră de spălat era pe moarte. Bâzâia, sărea, se oprea la jumătatea ciclului. Visam la una normală, silențioasă. Îmi pusesem bani deoparte și găsisem una la ofertă. Stabilisem ziua în care s-o cumpărăm. Îmi imagina deja cum dau drumul la spălat fără teamă că iar se strică. În dimineața aceea, soțul meu era ciudat de tăcut. Se plimba prin apartament, parcă căuta ceva pe sub pat. Și exact când luam geanta, mi-a zis: — Am… luat banii… pentru mașina de spălat. Mâna mi s-a răcit imediat. — Ai luat? Unde i-ai luat? — Pentru fata mea. E urgent… tratament la dentist. Fosta mea m-a sunat târziu, panicată… a zis că fata se chinuie și trebuie neapărat la privat, e foarte scump… N-am putut să refuz… M-am sprijinit de tocul ușii. — Și… s-a rezolvat? — Da, da! — s-a însuflețit. — Totul e bine. Mi-au spus că a fost perfect. M-am uitat câteva secunde la el… și am zis încet: — Sună-i acum. — Ce? De ce? — Sună-i acum. Și întreabă cum e fata… și ce dinte o durea. S-a strâmbat, dar a sunat. A vorbit scurt. Și pe măsură ce asculta, i s-a schimbat fața — din siguranță în jenă. A închis. — E… totul bine. A trecut durerea. — Care dinte? — am repetat. — Nu contează… — CARE DINTE? — vocea mi-a sunat dur, străin. A oftat. — Au zis… că nu era durere. Era programat. Albire. De la vârsta asta e ok. Și copilul a așteptat un an… Atunci m-am așezat pe scaunul din bucătărie. Banii pentru viața noastră… s-au dus pe albirea dinților, pentru că așa a vrut cineva. Și cel mai grav? El nici nu s-a îndoit. N-a verificat. Pur și simplu a luat și a dat. Căci vinovăția nu e un sfetnic bun… dar e o armă perfectă de șantaj. De atunci, în casă s-a așternut o liniște rece. Eu aproape nu îi vorbeam. El încerca să repare cu gesturi mici, dar era ca și cum ai pune plasturi pe o rană deschisă. Deja înțelegeam – nu cu fosta lui duc lupta. Lupt cu un strigoi pe care el îl poartă în el. Strigoiul unei căsnicii eșuate. Sentimentul permanent că „n-a dat suficient”. Că „trebuie să compenseze”. Iar strigoiul acela era mereu flămând. Cerea mereu sacrificii noi – bani, timp, nervi, umilințe. Apogeul a fost de ziua copilului. Mi-am învins tensiunea și am cumpărat o carte frumoasă, dar modestă – cea pe care fata o pomenise într-o zi în treacăt. Iar cadourile mari erau de la „mama și tata”: un telefon nou, cum au doar copiii bogați din clasă. Fosta era îmbrăcată ca din revistă. Primea oaspeții ca o regină. Zâmbea… dar era periculoasă. Când s-a făcut vremea cadourilor și fata a luat cartea mea, fosta a zis tare, cu un zâmbet: — Uite, dragă… cine te iubește cu adevărat îți dă ce îți dorești. – și a arătat spre cadoul scump. – Iar asta… – și a dat din cap spre carte – e doar de la „o mătușă”. Așa… să fie… Camera a înghețat. Toți s-au uitat la mine. Apoi la soțul meu. Și el… n-a spus nimic. Nu m-a apărat. N-a corectat-o. Nu a făcut absolut nimic. Se uita în podea. În farfurie. Undeva în el. Închis, aplecat, de parcă voia să dispară. Tăcerea lui era mai puternică decât o palmă. Era un consimțământ. Am răbdat petrecerea cu o față de piatră. Zâmbeam, dădeam din cap… dar în mine deja se terminase tot. Nu era un final. Nu „o criză”. Era sfârșitul. Când am ajuns acasă, nu am făcut scandal. Scandalurile sunt pentru cei care încă mai luptă. Am mers în dormitor, am scos valiza prăfuită de sus – cea cu care soțul meu a venit cândva în casa mea. Și am început să-i împachetez hainele. Liniștit. Metodic. Fără să tremur. Cămăși. Pantaloni. Șosete. Totul la locul lui. A auzit zgomot, a intrat și când a văzut valiza… a încremenit. — Ce faci? — Te ajut să-ți faci bagajele – am spus liniștită. — Ce? Unde să plec? Ce prostii sunt astea? Doar pentru azi? Ea mereu a fost așa… — Nu e din cauza ei – l-am întrerupt. — E din cauza ta. Am pus și ultima haină. — Tu trăiești în trecut. Fiecare leu, fiecare gând, fiecare tăcere de-ale tale e acolo. Iar eu trăiesc în prezent. În prezentul în care n-avem bani de mașină de spălat, pentru că s-au dus pe albirea dinților la dorința altcuiva. În prezentul în care sunt umilită public, iar bărbatul meu privește în podea. Am închis valiza. Am ridicat-o. Și i-am privit ochii. — Pleacă. Pleacă la ea. Ajut-o cu tot ce vrea. Cu dinți, cu lecții, cu dramele și manipulările fără sfârșit. Plătește-ți vina, dacă o cari așa. Dar fă-o acolo, nu aici. Eliberează acest loc. — Ce loc? — Locul de bărbat în viața mea. E ocupat. Ocupat de fantoma altei femei. Și eu m-am săturat să-l împart cu ea patul, banii și viitorul meu. Am luat valiza, am dus-o la ușa de la intrare și am lăsat-o acolo. El a luat-o… și a plecat. Eu n-am privit spre ușă. Pentru prima dată după mult timp am simțit că aerul îmi aparține. Că casa mea e a mea. Că sufletul meu are, în sfârșit, loc pentru sine. După două luni, căsnicia noastră a fost oficial încheiată.