Capcana

30 octombrie 2023 23:00

Astăzi am scris în jurnal tot ce sa întâmplat în ultimele săptămâni, parcă să-mi pot pune pe hârtie durerea care nu vrea să plece. Mama mea, cu vocea ei obosită, mia zis să merg mai departe: Fiu, viața nu se oprește dintro clipă. Ești încă tânăr, nu te lăsa copleșit de durere. Dar eu nu pot uita pe Ana. Ea a fost singura mea dragoste, singura mea lumină

A trecut deja o lună de când Ana nu mai e printre noi. Ne pregăteam de nuntă și, la două săptămâni de la ceremonie, a murit întrun accident de mașină. Un șofer beat a lovit-o în timp ce traversa strada, chiar în momentul când ieșea din magazinul de rochii de mireasă. Încă îmi amintesc că, la telefon, îmi spusese să iau rochia pe care o alesese cea mai frumoasă. Acel telefon a fost ultimul nostru cuvânt. Au îngropat-o în acea rochie, ca și cum ar fi fost încă vie, iar imaginea ei în sicriu, cu zâmbetul ei pierdut, mia rămas întipărită în minte.

După înmormântare, am început să mă simt ca un nebun. Mama ei striga când îngropau sicriul, durerea ei era imposibil de suportat. Ana îmi apărea mereu în visuri, zâmbind și chemându-mă la un lac de lângă pădure, acolo unde trăiește bunica mea. Iubitule, aștept săptămâna la fiecare noapte, dar nu vii Ese lac dincolo de pădure, acolo unde locuiește bunica ta. Acolo ne vom uni și vom fi împreună pentru totdeauna, îmi spunea ea.

M-am dus la bunica Nela, care locuiește întrun sat de lângă orașul nostru, Iași. Bunico, aici aveaţi şi un lac?, am întrebat. Ea mia răspuns: Da, dar nu e un lac obișnuit. Se spune că pe vremuri acolo se făceau ritualuri de vrăjitorie și cine se aruncă în apă nu se mai întoarce, forțele negre îl trag în adânc. Se zice că poţi vedea fantome, un fel de portal între lumea celor vii și a morţilor. Pentru ce îţi trebuie acela?. Doar curiozitatea, iam răspuns, fără să-i spun că în visuri Ana mă cheamă tot acolo.

Nopțile devin din ce în ce mai grele. Văd cum Ana stă în apă, cu părul ei ud, plânge și îmi întinde mâinile. Vreau să o îmbrățișez, dar ceva mă ține pe mal. Gândul că aș putea să o văd în viață nu-mi dă pace. Creierul îmi este în febră, nu găsesc odihnă nici ziua, nici noaptea.

Sergiu, ești bine? Arăți obosit, cu cercuri sub ochi. Ia o vacanță, poate te ajută, mia zis colegul de la birou, Ruslan. Totul e în regulă. De ce să mint? Nu pot să accept plecarea ei, mă trezesc tot cu ea în vis, plânge, râde. El mia sugerat să organizăm o slujbă de pomenire la biserică, căci sufletul ei are nevoie de rugăciuni. Parintii ei nu erau credincioși și nu au făcut cum se cuvine, mia spus Ruslan. Eu sunt botezat, dar nu cred în Dumnezeu. În familia mea nu e loc pentru religie, niciodată nam intrat în biserică. Poate ar trebui să încerc, dacă ar ajuta pe Ana.

În vis, vocea ei șoptea: Te aștept, iubirea mea În lac este liniștea, acolo ne vom reuni. Mam trezit brusc, cu inima bătând ca un ciocan. Priveam ceasul erau 11. Ploua torențial afară. Mam gândit să merg la lac, poate chiar acum aș vedea în sfârșit ceva.

Mam îmbrăcat repede, am luat cheile mașinii și am ieșit în ploaie. Vin, Ana! am strigat. Am condus prin sat, prin poteci înghesuite, până am zărit lumina slabă a unui lac. Ploaia se oprise, liniștea era copleșitoare, nici o frunză nu se balansa. Luna plină se reflecta în apa neagră ca un far galben. Am ajuns pe mal și am strigat cu glas tare: Ana, am venit! Sunt aici!

Din apă a ieșit încet capul Anei, apoi tot corpul ei, în rochia de mireasă, zâmbind și întinzânduși brațele spre mine. Vino la mine, iubitul meu!. Am pășit în apă fără să ezit, dar dintrodată cineva ma apucat de cămașă și ma tras spre mal. Mam întors și am văzut un bătrân în haine negre, cu un crucifix atârnat de o coardă la gât. Stai! Nu te duce pe acolo!, mia strigat. Cine ești? Lasă-mă, Ana mă așteaptă acolo!. El mia răspuns: Nu e Ana, e o entitate malefică în chip de fată! Lacul e o capcană a sufletelor! Am căzut în stupoare, iar iluzia sa risipit. Întoarcete la mașină și mergi acasă. Nu te mai întoarce pe aici, multe suflete au dispărut. Mergi la biserică și roagăte pentru Ana.

Bătrânul a dispărut ca și cum nu ar fi existat. Am pornit mașina și, cu capul întunecat, am ajuns acasă, mam culcat. Dimineața, cu durere de cap cumplită, am decis să nu merg la serviciu. Am sunat și am spus că nu mă simt bine, apoi mam îndreptat spre casa bunicii Nela. Neamule, ce sa întâmplat? Vorbește, îmi deschid urechea! Am povestit totul. Ea, cu glasul ei cald de bătrână, mia zis: Bătrânul cu crucifixul era preotul Ioan, care a murit în anii 90, când bandiți iau aruncat corpul în lac pentru că a refuzat să îi ajute. Se spune că acum el veghează de acolo și încearcă să salveze pe cei pierduți. Mia recomandat să merg la biserică, să ceri rugăciuni pentru sufletul Anei și să port un crucifix la gât.

Am mers la cea mai apropiată parohie din Chișinău, am cerut slujba de pomenire și am cumpărat un mic crucifix de argint, pe care lam legat la gât. În urma rugăciunilor, visele cu Ana au dispărut. Simt că sufletul ei sa liniștit, că a găsit pacea.

Îmi închei scrierea cu o gândire ce mă însoțește de pe atunci: chiar dacă nu credem în forțe nevăzute, uneori trebuie să ne deschidem inima și să căutăm liniștea în credință, căci doar acceptarea durerii ne poate permite să mergem mai departe.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

2 × 1 =

Capcana
Fiica mea nu mi-a mai vorbit de un an întreg. A plecat de acasă ca să locuiască cu un bărbat pe care nu l-am acceptat niciodată, pentru că îl cunoșteam prea bine: instabil, schimbător, mereu cu scuze să nu muncească. Dar, orbită de dragoste, mi-a spus că „nu o înțeleg” și că viața lor va fi diferită. Aceasta a fost ultima noastră discuție, înainte să plece cu el, fără să privească înapoi. El m-a blocat peste tot și nici măcar nu m-a lăsat să-mi iau rămas-bun. Primele luni auzeam de la o vecină că fiica mea postează poze—îmbrățișată cu el, zâmbitoare, scriind că „în sfârșit are casa ei”. Mă durea sufletul, dar tăceam. Știam că, mai devreme sau mai târziu, relația asta își va arăta adevărata față. Și chiar așa s-a întâmplat. Pozele au dispărut. Nu o mai vedeam aranjată, nici prin restaurante, nici la plimbări. Într-o zi am văzut o postare în care vinde haine și mobilier—și-am simțit că ceva nu e în regulă. Acum două săptămâni, telefonul meu a sunat în sfârșit. Am văzut numele ei și am amuțit. Am răspuns cu voce tremurândă, crezând că, poate, iarăși o să-mi reproșeze că „mă bag în viața ei”. Dar nu. Plângea. A spus că el a dat-o afară din casă. Iar ce m-a sfâșiat a fost să aud: „Mamă… nu am unde să merg.” Am întrebat-o de ce nu a venit mai devreme, de ce un an întreg de tăcere. Mi-a spus că i-a fost rușine să recunoască că am avut dreptate. Că relația nu era ceea ce își imaginase. „Nu vreau să fiu singură de Crăciun”, mi-a zis printre lacrimi. Asta m-a lovit cel mai tare, pentru că-mi aminteam toate Crăciunurile noastre—cum colindam, găteam, cum împodobeam bradul. Și să realizez că trăiește o realitate atât de departe de visurile ei, m-a zdrobit pe dinăuntru. În seara aceea s-a întors acasă, cu un mic geamantan trist și gol și cu o privire frântă. N-am îmbrățișat-o imediat—nu pentru că nu voiam, ci pentru că nu știam dacă ea e pregătită. Ea s-a cuibărit singură în brațele mele și mi-a șoptit: „Mamă, iartă-mă. Nu vreau să fiu singură de Crăciun.” A fost o îmbrățișare ce părea așteptată un an întreg. Am pus-o la masă, am hrănit-o și am lăsat-o să vorbească. Atât de mult ținuse în ea, încât vorbele îi curgeau ca aburul de sub capacul oalei. Mi-a povestit cum el îi verifica telefonul, cum o făcea să se simtă nimic, cum îi spunea că, fără el, nu o va iubi nimeni. Mi-a recunoscut că de multe ori a vrut să mă sune, dar orgoliul a oprit-o. Mi-a zis: „Simțeam că dacă te sun, e ca și cum aș recunoaște că am dat greș.” I-am spus că nu e eșec să te întorci acasă—eșec e să rămâi acolo unde te distrugi. Și a plâns ca un copil mic. Astăzi e aici—doarme liniștită, pentru prima oară după luni. Nu știu ce va fi de acum înainte. Nu știu dacă se va întoarce la el, sau dacă va înțelege, în sfârșit, că merită altă viață. Știu doar un singur lucru: Crăciunul acesta nu va fi singură. Pentru că ce ar face o mamă?